Vindecarea lunaticului
„În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am dus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suferi? Aduceți-l aici la Mine. Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.” Matei 17, 14-23
În Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanța credinței, rugăciunii și postului pentru viața noastră duhovnicească.
Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”, pe care le adresează Sfinților Săi Apostoli și, prin ei, nouă tuturor, înțelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase și mai ales de influența duhurilor rele în viața lui decât numai prin rugăciune și post, virtuți care izvorăsc din credință puternică.
Credința este legătura vie, liberă și conștientă dintre om și Dumnezeu, Făcătorul Cerului și al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru el.Credința este, în același timp, o cale sau un mod de cunoaștere a realităților veșnice, netrecătoare și nevăzute, și o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăția cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12). În acest înțeles, Epistola către Evrei arată: „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) precizează: „Credința este o putere de legătură care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut”.
Iubirea este pentru om începutul mântuirii sale și al vieții veșnice la care a fost chemat de Dumnezeu
Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credința este începutul vieții veșnice încă din lumea aceasta.Acest adevăr ni l-a descoperit Însuși Mântuitorul Iisus Hristos zicând: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), sau „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică” (Ioan 6, 47).
Forma cea mai vie de manifestare a credinței în Hristos este iubirea față de El și față de aproapele,iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale și al vieții veșnice la care a fost chemat de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creștinilor din timpul său: „Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 8-9).
Porunca iubirii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”
De fapt, Mântuitorul Însuși a arătat că toată învățătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieții veșnice se poate rezuma în porunca iubirii față de Dumnezeu și a iubirii față de aproapele: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12, 30-31).
Credința în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea față de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, „Stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine și ierurgiile, rugăciunile și cântările Bisericii sunt în același timp izvoare și roade ale credinței în Dumnezeu și ale iubirii față de El, iubire care se vede apoi în viața curată, trăită în sfințenie și fapte bune de ajutorare a semenilor noștri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos și Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credință și dreaptă viețuire, la împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.
Maica Domnului, izvor de bucurie și de iubire milostivă, de compasiune și de consolare sau mângâiere
În mod deosebit, Maica Domnului este izvor de bucurie și de iubire milostivă, de compasiune și de consolare sau mângâiere arătată celor singuri, săraci, neajutorați, înstrăinați, izolați și marginalizați. Ea este „iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubește nimeni”, după cum se spune în Rugăciunea de la Acatistul Bunei Vestiri.
În această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului e bine să ne rugăm ei mai mult ca să ajute poporul nostru să aibă cât mai mulți copii credincioși, tineri credincioși, în familii credincioase, precum și cât mai mulți lucrători înțelepți în ogorul misionar al Bisericii și în viața societății.
Să ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute pe toți să iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri în toate zilele vieții noastre, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.
(fragment din predica † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
