Credința nu-i morală?

Am avut sentimentul până nu de mult că dezbaterile de idei și disputele cu privire la credință din „mediile mai înalte“ rămân oarecum străine omului simplu și neinițiat. Totuși, se pare că ideile mediului cultural dintr-un anume timp penetrează în mod necesar societatea într-o manieră mai mult sau mai puțin conștientă pentru membrii acesteia. O asemenea idee, asupra căreia merită să stăruim un pic, este și promovarea unei deosebiri între credință și morală, morala fiind văzută fie ca o dimensiune autonomă, fie ca o latură secundară a credinței, dacă nu chiar depreciatoare a celei din urmă. Astfel, se distinge o tendință teologică intelectualistă care, odată ce a auzit vorbindu-se ceva despre „apofatism“, exclude valabilitatea oricărei alte manifestări a credinței. Poruncile lui Dumnezeu cu un conținut moral împreună cu tot ceea ce implică acestea, răsplăți, respectiv amenințări dumnezeiești pentru neîmplinirea lor, par în fața „apofatismului intelectual“ niște lucruri derizorii, demne de tot disprețul. Oricât ar părea de surprinzător, putem întâlni o concepție asemănătoare chiar și în mediile fără pretenții pentru teologhisirea asupra „căii negative“ a credinței creștine. Bunăoară, atunci când i s-a atras atenția unui profesor de engleză, care organizase „un mic party“ de Haloween într-o școală rurală, că acțiunea dumnealui reprezintă promovarea unui păgânism imoral contrar valorilor creștin-ortodoxe proprii românilor, acesta a replicat: „Faceți o confuzie impardonabilă, eu cred în Dumnezeu și respect Biserica. Această acțiune nu are nimic de-a face cu credința mea“. Drept răspuns la această afirmație, pe care în esență au auzit-o cu siguranță mulți creștini de la organizatorii și păcăliții petrecerilor de Haloween, propun să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind împotriva obiceiurilor păgâne adoptate în vremea sa „cu nevinovăție“ chiar și de unii dintre creștini la sărbătorile calendelor: „Nu s-au pornit asupra noastră amaleciții, ca pe vremea lui Moisi, nici n-au năvălit alți barbari; ci demonii au mers cu alai prin mijlocul cetății. Petrecerile diavolești ce au luat în stăpânire noaptea și care au fost și în această zi, măscările, ocările, dănțuirile cele de noapte, comedia aceasta caraghioasă, toate au robit orașul nostru mai mult decat orice vrăjmaș. Ar trebui să-și frângă inima, să jelească și să-și acopere fața de rușine și cei ce au păcătuit, și cei ce n-au păcătuit; unii pentru păcatele ce le-au săvârșit, alții pentru frații lor, pe care i-au văzut făcându-se de râs“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la calende).
Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți“
Surprinzătoare asemănare cu manifestările păgâne de astăzi! Iată că acest mare Părinte al Bisericii, moralist prin excelență, supranumit „dascălul pocăinței“, despre care tradiția mărturisește că „se află lângă tronul Treimii și nici un muritor nu-l poate vedea încă fiind în trup“, nu operează deloc cu falsele și păguboasele distincții ale mediului nostru cultural. Pentru el morala este nedespărțită de credință, iar credința în Dumnezeu fără o rigoare morală este de neconceput: „Să fugim de această ispită diavolească și să fim încredințați că nu-i decât un singur rău, păcatul, și un singur bine, virtutea, și dorința de a plăcea în toate lui Dumnezeu. Nu te veselește beția, ci rugăciunea duhovnicească! Nu vinul, ci cuvântul de învățătură“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la calende). Și în vremea sfântului, și astăzi distracția devine vehiculul prin care imoralitatea poate coexista, în mod paradoxal, simultan cu o credință în Dumnezeu, dar numai la nivel declarativ. Însă credința în Dumnezeu este un act de totală implicare, de afierosire integrală, de la gestul cel mai mărunt până la canalizarea celor mai înalte puteri ale minții (νους) spre cunoașterea lui Dumnezeu, ajungând la unirea cea mai presus de minte și de concepte cu El, după cuvântul Apostolului: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți“ (1 Corinteni 10, 31). Iar dacă nu facem în felul în care Apostolii și Sfinții Părinți au învățat, să avem măcar sinceritatea de a ne recunoaște greșeala, păcătoșenia și neputința, fără să micșorăm Adevărul și să-l coborâm la ticăloasele noastre măsuri.
(Ziarul Lumina)