„Nu (zic) ca am și dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârșit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât și eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraților, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).
După învățătura Sfântului Apostol Pavel scopul vieții creștine este mântuirea. Începutul mântuirii are la bază primirea Evangheliei lui Hristos și a Sfintelor Taine, Botezul, Euharistia și celelalte. Cei care au primit toate acestea trebuie să meargă mai departe și să se înalțe cu toată ființa lor la realitățile sau existențele duhovnicești superioare, având ca țintă mântuirea și desăvârșirea lor.
Îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat creștinilor proveniți dintre iudei este ferm, optimist și încurajator. Totuși, el face o precizare de ordin doctrinal pe care teologia de școală a trecut-o de mult timp sub tăcere și anume gravitatea căderii în păcat a celor desăvârșiți în credința și viața în Hristos. Căci, „Cu neputință este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc loruși, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” (Evrei 6, 6).
Cei care se opresc pe calea urcușului duhovnicesc spre desăvârșire sau, și mai grav, cad din credința și din nădejdea lor în Dumnezeu este cu neputință să mai revină sau să se întoarcă cu adevărat la pocăință, fiindcă prin fapta lor Îl răstignesc a doua oară loruși (pentru ei, în și prin ei) pe Hristos și-L batjocoresc. Însă cei care nu se abat de la drumul spre desăvârșirea deplină în Hristos, au în ființa lor adânc înfiptă ancora nădejdii, așa precum o corabie pe o mare agitată de furtună este ancorată pe fundul mării – cu nădejdea salvării și a continuării vieții.
Cei lipsiți de râvna credinței nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârșirea în Hristos
După învățătura Sfântului Apostol Pavel nădejdea nu trebuie să fie o virtute inițială, ci ea trebuie să fie neîncetat păstrată și întărită prin râvnă până la sfârșit, pentru ca ea să se împlinească, să-și primească „obiectul” dorit, adică să se adeverească și prin aceasta, lăsând credința în urmă, să treacă în iubirea lui Dumnezeu ca dar și virtute culminantă. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștinii proveniți dintre evrei zicând: „Dorind dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeași râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârșit, ca să nu fiți greoi, ci următori ai celor ce, prin credință și îndelungă-răbdare, moștenesc făgăduințele” (Evrei 6, 11-12).
Cei lipsiți de râvna credinței și de îndelunga-răbdare ca suport al nădejdii devin „greoi” din punct de vedere duhovnicesc și astfel nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârșirea în Hristos. Însă cei „ușori” din punct de vedere duhovnicesc, cei care își poartă (mână) credința înainte, prin purtarea nădejdii ancorată în suflet, păstrată acolo prin îndelungă-răbdare și deplin deschisă lui Dumnezeu, Cel Care vine totdeauna din prezentul Său etern, dar din viitorul nostru, vor moșteni făgăduințele lui Dumnezeu.
Dumnezeu Însuși pentru a garanta omului credincioșia Sa față de el, Și-a întărit făgăduințele prin jurământ: „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduința lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuși, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, și înmulțind te voi înmulți». Și așa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduința” (Evrei 6, 13- 15).
Credința lui este întărită de nădejde
Credința lui Avraam depășește rațiunea naturală. Izvorul ei este teofania sau arătarea lui Dumnezeu ca prezență personală mai mult decât evidentă și extrem de presantă. Avraam este cuprins dintr-o dată de o credință cutremur ca dar al lui Dumnezeu, dar și ca răspuns direct al ființei lui.
Credința lui este întărită de nădejdea că prin îndelungă-răbdare va primi pe Fiul lui Dumnezeu în locul fiului său Isaac pe care Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească.
Dar prin aceasta rațiunea lui s-a umplut de sens și sa unit în mod direct cu Rațiunea Supremă și astfel l-a primit anticipat dar real pe Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, făgăduința supremă a Tatălui ceresc.
Astfel, prin făgăduință și jurământ Dumnezeu a descoperit oamenilor nestrămutata Sa hotărâre cu privire la mântuirea și desăvârșirea lumii prin Hristos și în Hristos.
Dumnezeu a dăruit oamenilor credința, nădejdea și iubirea. Fără un Dumnezeu credincios nestrămutat hotărârii Sale din veci, fără să pună făgăduințele Sale înainte, adică în viitorul lumii și fără iubire deplină față de creația Sa, oamenii n-ar putea scăpa din relativitatea sau contingența lor, care tinde să-i ducă spre moarte sau spre inexistență.
Sfântul Apostol Pavel afirmă un adevăr pe cât de puternic pe atât de cutremurător. Cei care caută scăpare trebuie să țină nădejdea pusă de Dumnezeu înainte. Nădejdea este pusă înainte omului, ea ține de viitor și roadele ei vin din viitor. Însă fără nădejdea pusă înainte și fără ținerea ei omul cade și recade într-o stare din care scăparea (mântuirea) nu mai este cu putință.
Omul este o ființă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte
În drumul său spre Dumnezeu, omul este o ființă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte. El trebuie să alerge înainte fiindcă traiectul său este situat deasupra unei prăpastii uriașe (abis) și orice oprire înseamnă cădere înțeleasă ca moarte spirituală plină de spectrul morții veșnice. În acest itinerariu extrem de dificil omul nu este singur, el este ajutat de harul Duhului Sfânt, har (ajutor) dobândit odată pentru totdeauna de Hristos Iisus Cel care a intrat pentru noi dincolo de catapeteasmă „fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20).
(Pr. prof. dr. Ion POPESCU)
