Credința izvorâtă din cunoașterea „sufletească” sau naturală

– Cunoașterea premergătoare credinței este cunoașterea „sufletească” sau naturală prezentă în fiecare creatură rațională
– Această cunoaștere naturală se caracterizează prin aceea că distinge binele de rău, fiind numită de Sfinții Părinți și „discernământ” natural
Există o cunoaștere care premerge credinței, și o cunoaștere care izvorăște din credință. Cunoașterea premergătoare credinței, ca izvor al ei într-un anume fel, este deci cunoașterea „sufletească” sau naturală prezentă în fiecare creatură rațională. Această cunoaștere naturală se caracterizează prin aceea că distinge binele de rău, fiind numită de Sfinții Părinți și „discernământ” natural. Prin această cunoaștere distingem binele de rău în mod natural, fără vreo învățătură prealabilă, ea fiind așezată de către Dumnezeu în firea rațională (Romani 2, 14). Ea poate fi însă amplificată prin învățătură.
Prin această putere de cunoaștere naturală, existentă în noi, avem posibilitatea să aflăm calea spre Dumnezeu, ca Binele, Fericirea și Adevărul absolut. Deosebind binele de rău și deschizându-ne drumul spre Dumnezeu, ea poate constitui și o deschidere a noastră spre credință, prin ea putem primi și credința. Astfel, însăși firea, puterea firii dă mărturie omului că se cuvine să creadă în Cel ce a creat toate și în poruncile Lui spre a le îndeplini.
Bazându-se pe această cunoaștere naturală, pe rațiunea pe care o are din fire, ca și pe lucrările izvorâte din aceasta, omul, înaintează spre Cauza supremă a acestei cunoașteri, progresând de la simpla modalitate de a exista, de „a fi” spre acel stadiu de „a fi cu adevărat”. Acest stadiu avansat de „existență” și cunoaștere intervine o dată cu dezvoltarea credinței pe fondul cunoașterii naturale.
Așa cum opinează Sfinții Părinți, însuși discernământul natural poate elibera sau scoate pe om, într-un anume fel, din starea de „păcătoșenie”, ca unui ce este generator de virtuți și stimulează „râvna” în practicarea virtuților naturale, dar trebuie avut în vedere faptul că numai credința, „ca un vânt puternic, împingând, pentru slava lui Dumnezeu, pe cei nepătimitori la dărâmarea întăritorilor, prin puterea doveditoare a minunilor face pe omul cu adevărat credincios mijlocitor ai apei cunoscătoare și al focului îndumnezeitor, și, potolind prin cea dintâi (discernământul) setea cunoștinței, iar prin cel de-al doilea (râvna) făcându-L pe Dumnezeu îndurat și apropiat celor ce aduc jertfă…, îi eliberează de robia patimilor pe cei ținuți de-ele”.
Iată, deci, că deși cunoașterea naturală premerge credinței, deși ea poate fi eliberatoare a omului, într-un anume fel, de acea stare de „păcătoșenie”, totuși această eliberare nu este una mântuitoare, nu este una izvorâtă din puterea harului dumnezeiesc, dătător de credință și mântuire.
Astfel, Sfântul Isaac Sirul pune credința mai presus de cunoașterea naturală și de virtuțile care izvorăsc, din aceasta. El socotește ca și vechii elini, gândindu-se mai ales la vechii stoici, aveau virtuți. Dar credința și virtuțile creștine izvorăsc din har. Pe „acest plan mai înalt, virtuțile sunt pline de credința iubirii și a comuniunii, ele nu sunt simple manifestări ale dreptății și corectitudinii. Adevărata iubire față de om nu e decât cea izvorâtă din credință, cea care îl privește pe om ca o existență destinată veșniciei. Tot Sfântul Isaac Sirul afirmă că aceste virtuți sunt superioare virtuților izvorâte din cunoașterea naturală, adăugând că în ele există și o odihnă în Dumnezeu, și nu un simplu efort încordat al omului. Mai precis, sufletul este acum pe o treaptă superioară virtuților, fără să le fi părăsit, întrucât sufletul se odihnește de efort în împlinirea lor, ele izvorând din om, fără însă ca el să facă vreun efort. Cel ce iubește, de pildă, face bine și se deschide comuniunii cu persoana iubită, fără să depună efort. Faptul că această treaptă atinsă este superioară virtuților, nu prin abandonarea lor sau prin abaterea de la ele, ci prin iradierea lor, fără vreun efort, ne-o confirmă Sfântul Isaac Sirul atunci când spune că în ea sunt „toate chipurile minunate ale viețuirii duhovnicești”.
Cunoaștere izvorâtă din credință este cunoaștere duhovnicească
Cunoașterea cu metodele ei, atunci când rămâne fidelă statutului ei de cunoaștere naturală, nu numai că premerge credinței, ci urcă împreună cu aceasta pe trepte mai înalte. Hotarele și barierele ei limitate devin transparente, elastice, ele se înmoaie. În acest caz, cunoașterea devine simțire, trăire, sau contact direct cu cele ce sunt mai presus de cunoașterea, metodică, dar, în același timp, mai presus de orice simțire, adică transcende orice contact al simțurilor noastre cu lucrurile dar și simțirea sufletească, prin care trăim presiunea unor realități invizibile. Trancendența lui Dumnezeu se conciliază cu certitudinea unei legături a noastră cu El. Avem aici în față un paradox fundamental. Pe aceste trepte superioare credința e și cunoaștere, sau cunoașterea e și credință. Căci cunoaștere izvorâtă din credință este numită de Sfinții Părinți cunoaștere duhovnicească. (M. D.)