– Credința creștină este darul lui Dumnezeu în puterea căruia primim ca adevăruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu și ne învață Biserica
Credința este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de altă parte, este (si) un merit al omului, căci crede numai cine voiește.
Daca lipsesc faptele credinței, credința cunoscătoare nu are nici o valoare. Descoperirea lui Dumnezeu se mai numește Revelație și poate fi primită de om, în mod deosebit, prin credință, dar și prin rațiunea iluminată de credință.
Ea este absolut necesară pentru mîntuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos poruncește ucenicilor, înainte de înălțare: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede, se va osîndi” (Marcu 16,16). Adevărul mîntuitor a fost descoperit oamenilor de Dumnezeu prin drepții, patriarhii și profeții Vechiului Testament, iar în chip desăvîrșit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – Mîntuitorul Iisus Hristos, și se păstrează în Biserică.
Este o credință cunoscătoare și o credință lucrătoare. Credința cunoscătoare este asemănată de Sfinții Părinți cu „frunzele pomilor”, iar credința lucrătoare cu „roadele”. Credința lucrătoare angajează, deci, și trupul în procesul de mîntuire și se traduce în viață prin faptele credinței.
Daca lipsesc faptele credinței, credința cunoscătoare nu are nici o valoare.
Deci, nu este de ajuns să crezi că există Dumnezeu și să cunoști multe despre Dumnezeu, ci trebuie să trăiești după voia Lui, împlinindu-i poruncile.
Sfîntul Iacov spune: „Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci, dar și demonii cred și se cutremură. Vrei însă să înțelegi, omule nesocotit, că credința fără de fapte moartă este?” (Iacov 2, 18-20).
– Prin descoperirea dumnezeiască, omul a aflat despre realitățile din lumea spirituală, care nu pot fi cunoscute și cercetate de rațiunea omenească
Astfel, omului i s-a descoperit că după moarte îl așteaptă viața veșnică și că Dumnezeu, Unul în ființă dar întreit în Persoane, este Creatorul cerului și al pămîntului.
Din lumea creată mai fac parte: îngerii și demonii, iar undeva, unde numai Dumnezeu știe, există un loc de fericire eternă, numit rai, și un loc de osîndă și nefericire eternă, numit iad.
Despre Dumnezeu, îngeri, demoni, rai, iad, suflet, etc., omul cunoaște cu adevărat doar cîte i s-a descoperit.
Iar cunoașterea și înțelegerea realităților spirituale se face prin credință, așa cum realitățile materiale, fizice, sînt cercetate și analizate prin rațiune. Rațiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credința este calea de cunoaștere a celor spirituale. Și rațiunea și credința sînt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism între adevărata știință și adevărata religie este numai în mintea unor oameni „fără Dumnezeu”, nu și în realitate.
Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre știință și credință, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Științe din Bordeaux, între 1895 și 1916, le spunea: „Cred din tot sufletul în adevărurile pe care Dumnezeu ni le-a revelat și ni le propovăduiește prin Biserica Sa. Niciodată nu mi-am ascuns credința și nădăjduiesc din adîncul inimii, că Acela de la care o am mă va păzi”. Rațiunea și credința se întrepătrund și se completează atît în cercetarea celor materiale, cît și în cercetarea celor spirituale.
Căci așa cum sînt lucrurile materiale, unde predomină cunoașterea rațională, trebuie să și crezi în cei de lîngă tine, în cunoștințele și descoperirile lor, tot astfel și în cele spirituale, unde prioritate are credința, trebuie să înțelegi, cît este posibil, și cu mintea cele spirituale, care sînt supraraționale și supralogice, și nu iraționale și ilogice.
Descoperirea lui Dumnezeu se mai numește Revelație și poate fi primită de om, în mod deosebit, prin credință, dar și prin rațiunea iluminată de credință.
