Credeți că sunt incompatibile cultura și credința (II)

Prin aplicarea acestei devize contra-productive, personalitatea omului este trunchiată în substanța ei și i se asigură stagnarea ori regresul Accentul cade aici pe două dimensiuni de bază ale sufletului, și anume pe sentimente și pe voință (voința de a cultiva libertatea deplină).
Este exclusă, desigur nu întâmplător, o altă facultate sau putere sufletească importantă: rațiunea. Nu spunem că rațiunea ar rezolva de la sine totul, dar lipsa ei împiedică foarte mult întreaga construcție a personalității umane și înlătură armonia acesteia. Imaginați-vă o masă care se sprijină doar pe două picioare în loc de trei sau patru și veți constata rezistența acesteia.
După opinia mea, în locul cultului deșănțat al libertății, în fapt tot mai îngrădită și amenințată pretutindeni în lume, ar trebui subliniată importanța conștiinței de sine a omului și la un nivel superior, a conștiinței naționale. Prin activarea conștiinței de cetățean, se poate spune că omul devine responsabil și pentru destinul comunității sale.
Trezirea la realitate
Dar mai întâi trebuie să trezim așadar conștiința, această scânteie divină care a fost dăruită fiecărui om și care se conduce după anumite principii morale etern valabile și inalienabile. Conștiința nu este altceva în fond decât trezirea la realitate în urma intervenției divine sau invocării ajutorului divinității, iar Dumnezeu prin glasul conștiinței, fie îl mustră cu iubire pe cel ce greșește, fie îl îmbărbătează pe cel descurajat să-și urmeze drumul presărat de obstacole. Conștiința nu poate exista fără aportul rațiunii divine, dar și al celei umane. Iar rațiunea umană se cade a se pleca înaintea rațiunii divine cu recunoștință și respect, și chiar cu iubire. Fiecare om smerit își conștientizează ca făptură creată propria mărginire înaintea incomensurabilului, a necuprinsului său Creator.
Omul are nevoie să-și conștientizeze menirea, pe care este chemat s-o urmeze, realizând acele lucruri care duc la împlinirea lui din toate punctele de vedere, dar cu precădere pe plan spiritual și pentru aceasta nu trebuie decât să-și dezvolte și să-și asculte mereu vocea conștiinței sădită dintru început de bunul Dumnezeu. Ca ființă socială, tributar educației și mediului său ambiant, omul trebuie să-și găsească locul în societate, să se integreze armonios în ea, atât în societatea locală, cât și în cea națională. El este dator să-și învingă pornirile iraționale, instinctele primare sau dorințele pătimașe, cum ar fi cea a îmbogățirii rapide prin parvenire sau pe diferite căi ilicite. Omul trebuie să se îmbogățească în înțelepciune, care presupune judecata logică și obiectivă, bunul simț, spiritul critic constructiv și luciditatea, dar să-și agonisească și cumpătarea, adică simțul măsurii sau al echilibrului, dreptatea și curajul, pleiada virtuților cardinale, prețuită încă din Antichitate.
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”
În locul devizei ‚‚Iubește și fă ce vrei!”, care lasă loc diverselor interpretări inadecvate, aș vrea să propun una mai explicită: „Fii cât mai bine informat astăzi și analizează tu însuți totul, căutând chiar rațiunile divine ale tuturor întâmplărilor; iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, căci numai dacă vei dărui, vei primi la rândul tău și fă întotdeauna ceea ce-ți dictează conștiința ta, în virtutea libertății pe care o ai și pe care trebuie s-o păstrezi cu orice preț.”
Din cele arătate mai sus, reiese un anume raport între credință și cultură. În primul rând, constatăm că ambele ne sunt necesare, fiind de nedespărțit. Nu putem afirma că ar putea să existe o credință adevărată fără cultură, pentru că spiritualitatea și cultura interferează. Este sugestiv exemplul Bibliei și al adevărului revelat în paginile ei, cunoscut fiecărui creștin vrednic de numele său, iar cunoașterea acestui Adevăr nu reprezintă în sine altceva decât un veritabil act de cultură. Valoarea învățăturilor cuprinse în Sfânta Scriptură este atât de mare, încât până astăzi ea a rămas ‚‚cartea cărților”, principala scriere din istoria umanității, sursa inestimabilă și originară a întregii culturi și civilizații actuale, cartea care a influențat hotărâtor evoluția omenirii. Și nu întâmplător se încearcă în zilele noastre denaturarea adevărului cuprins în ea, prin intermediul unor cărți precum ‚‚Codul lui Da Vinci” de Dan Brown sau ‚‚Codul Bibliei” aparținând unui alt scriitor din S.U.A. care pretinde că ar fi descoperit în Biblie o formulă matematică încifrând istoria umanității, precum și prin alte cărți sau mijloace.
Din punct de vedere creștin, nu poate exista așadar credință fără cultură. Dar dacă avem în vedere o credință rătăcită, cum ar fi cea împărtășită de multe secte religioase, putem remarca unele consecințe: incapacitatea de a înțelege și trăi credința adevărată – care presupune și fapte, sacrificiu de sine, altruism -, lipsa de discernământ în problemele care vizează cultura, respingerea alterității, a celor ce gândesc altfel (obstrucționând astfel dialogul real cu cei de alte convingeri religioase), intoleranța profundă, fanatismul religios, izolarea față de comunitatea locală și națională.
Ce înseamnă cultura fără credință?
Problema ar putea fi pusă și dintr-o altă perspectivă: poate exista oare cultură fără credință? Putem despărți total sfera culturii de cea spirituală? Răspunsul este negativ. Ce înseamnă în definitiv cultura fără credință? Consecințele sunt nefaste: îmbrățișarea ateismului sau a unor erezii contemporane, sacrificarea conținutului culturii în favoarea formelor goale ale ei sau a civilizației, apariția idolilor consacrați de mass-media, de genul Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu ș.a., adulați de atâția tineri și vârstnici.
Expresia culturii fără credință este întruchipată mai ales în categoria liber-cugetătorilor, care și-au creat propria lor morală. Însă această moralitate vine adeseori în contradicție cu morala creștină și cu Dumnezeu. Nu pot fi numiți intelectuali adevărați acei oameni care îmbrățișează individualismul, pragmatismul și cultul banului, care nu-și dezvoltă o conștiință critică și nu se angajează civic. Un intelectual adevărat promovează în societate morala creștină, pentru că este singura morală care îl angajează în spațiul public, adică în viața cetății. Interesul național este pus așadar deasupra celui personal
În consecință, nu putem vorbi nici de credință fără cultură, nici de cultură fără credință. Acestea sunt inseparabile. Dacă le separăm totuși, efectele sunt în plan spiritual dezastruoase. Împreună însă au forța de a dinamiza personalitatea omului și de a-i asigura mântuirea. Cultura este până la urmă un mijloc sau un suport al creației de bunuri materiale și spirituale. Este ogorul fertil pe care rodește neîncetat creația, prin care tindem să ne asemănăm cu Dumnezeu și să-L lăsăm să lucreze în noi, cu ajutorul harului Său. Cultura este suportul pe care ia naștere actul creator, generator de progres în societate.
Principii morale
Nu trebuie să neglijăm nici distincția pe care o face criticul Tudor Vianu, afirmând categoric că „este absolut necesar să evităm confuzia care se face între cultura totală a sufletului – ideal înalt și ultim al efortului cultural – și ceea ce se numește cultură generală, prin care se înțelege mai degrabă o mobilare a minții cu cunoștințe de tot felul, împrumutate tuturor domeniilor spiritului omenesc”.
Cultura adevărată este cea care deschide drum către o viață guvernată de principii morale. Este mijlocul prin care conștientizăm în mod superior credința. Cultura non-valorilor, anti-cultura, nu poate salva lumea, ci dimpotrivă. Iată ce remarca și filosoful român P.P. Negulescu: „Cultura însă, în înțelesul ei adevărat, e altceva. Este înțelegerea mai adâncă a lumii și prețuirea mai justă a valorilor ei, este lărgirea mai cuprinzătoare a orizonturilor vieții și luminarea mai nuanțată a diferitelor ei aspecte.”
(Autor: Radu Iacoboaie)