Cred întru Unul Dumnezeu…

De fiecare dată când rostim Crezul Niceo-Constantinopolitan mărturisim credința în Sfânta Treime. Cele Trei Persoane dumnezeiești, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt într-o comuniune interpersonală și intrapersonală, alcătuind o singură Ființă dumnezeiască, adică un Unic Dumnezeu. Dacă ar fi să analizăm istoria teologică a Crezului, cu siguranță ar trebui să plecăm de la acele mărturisiri de credință din Noul Testament, ca aceea a lui Petru, făcută la Cezareea lui Filip, când a răspuns la întrebarea Mântuitorului Iisus Hristos prin cuvintele: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: Fericit ești, Simone, fiul lui Ionà, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 16-17), a orbului din naștere, care întrebat fiind de Iisus: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, el a zis „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui” (Ioan 9, 36-37), sau mărturisirea lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).
Deși termenul „Sfânta Treime” nu apare nicăieri în Sfânta Scriptură, prin astfel de formule scurte de credință, creștinii primelor veacuri au pregătit primele rezumate de credință ale Bisericii primare. Apoi, trebuie să amintim de Crezul Apostolic și de cel Atanasian, texte cu o mare autoritate dogmatică pentru Bisericile Ortodoxe, mai ales că majoritatea teologilor ortodocși le redau pe acestea în colecțiile de texte normative alături de Crezul Niceo-Constantinopolitan. În secolul al IV-lea, după ce mai înainte Părinții Bisericii mărturisiseră cu mult curaj și devotament credința lor în Sfânta Treime în cadrul persecuțiilor, unii dintre ei sacrificându-și propriile vieți, la cele două Sinoade Ecumenice (325 și 381), Părinții de la Niceea și Constantinopol au formulat în scris textul Crezului, care a devenit astfel normativ pentru întreaga Biserică.
Pentru creștini, Dumnezeul Cel unic subzistă în Trei Persoane sau Ipostasuri. În acest sens, pr. prof. Ilarion V. Felea spunea că Fiul S-a născut din Tatăl cum se naște cuvântul din minte și Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voință: „Cuvântul se naște din minte, nu purcede, și fapta purcede din voință, nu se naște. La fel Se naște Fiul și purcede Duhul Sfânt din Tatăl. Dumnezeu-Tatăl e soarele universului, care există din veșnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Preasfânta Treime”.
În Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime de Persoane, însă într-un mod nedeplin, neclar și indirect, deoarece lumea încă nu era pregătită să primească această mare Taină a dumnezeirii întreit ipostaziate. Sunt deja mult cunoscute și uzitate în mediile teologice textele scripturistice veterotestamentare precum: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26); „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot” (Isaia 6, 3) sau apariția celor trei Oameni la stejarul Mamvri, cărora Patriarhul Avraam Le-a adus închinare ca unei singure Persoane (Facere 18, 1-2).
În Noul Testament însă, Dumnezeu Se revelează în mod clar și deplin ca Treime de Persoane, revelația fiind făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, la Botezul Mântuitorului Iisus Hristos în Iordan sunt prezente cele trei Persoane dumnezeiești: Dumnezeu-Tatăl, care prin glasul Său din ceruri spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17); Dumnezeu-Duhul Sfânt, care S-a pogorât în chip de porumbel asupra lui Iisus, și Dumnezeu-Fiul Însuși, Care deși era fără de păcat, acceptă botezul din partea lui Ioan. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel îi salută pe corinteni în numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (I Corinteni 13, 13).
Referindu-se la învățătura ortodoxă despre Sfânta Treime, părintele Dumitru Stăniloae evidențiază faptul că un Dumnezeu din veci, etern, care este izvorul și baza existenței, trebuie să fie nu o singură Persoană, ci Treime de Persoane. „Dacă eul fără nici o relație poate fi reprezentat ca un punct, iar relația între două subiecte, ca o linie ce leagă un punct de altul, relația lor cu al treilea poate fi reprezentată ca o suprafață, care cuprinde în interiorul ei totul, mai precis ca un triunghi (…). Orizontul limitat al unei comuniuni exclusive între două persoane este legat de o iubire cu obiectiv limitat. Din acest motiv, dacă o asemenea comuniune nu mulțumește nici pe oameni, cu atât mai puțin mulțumește pe Dumnezeu. Deși Tatăl și Fiul Se dăruiesc Unul Altuia în întregime în iubirea Lor, din această iubire trebuie îndepărtat orice înțeles al unui egoism în doi, care contrazice infinitatea divină (…). Al treilea e proba de foc a adevăratei iubiri între doi. Numai prin cel de-al treilea, iubirea celor doi se dovedește generoasă, capabilă să se întindă la subiecte în afara lor”.1
Notă
1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, pp. 320-321.
(Pr. Ștefan Sfarghie, Ziarul Lumina)