„Cred, Doamne! Și s-a închinat Lui!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a VI-a după Paști (Vindecarea orbului din naștere)

După ce Mântuitorul a iertat-o pe femeia adulterină (Ioan 8, 4-11), a făcut următoarea afirmație: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12).
O afirmație care, coroborată cu altele rostite cu prilejuri diferite: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” sau: „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care Mă slăvește, despre Care ziceți voi că este Dumnezeul vostru.” (Ioan 8, 51 și 54), i-a determinat pe iudei să arunce cu pietre asupra Lui. Mai ales după ce S-a autoproclamat ca „Lumină a lumii”, adversarii Săi s-au revoltat: „Oare nu zicem noi bine că Tu ești samarinean și ai demon?” (Ioan 8, 48). Iisus le-a răspuns: „Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu, și voi nu Mă cinstiți pe Mine.” (Ioan 8, 49). După o discuție aprinsă pe seama patriarhului Avraam, Mântuitorul a părăsit templul și S-a dus (Ioan 8, 59).
Abia scăpat de mânia lor și de amenințarea uciderii cu pietre, Iisus a văzut un orb din naștere; un conațional al celor care Îl izgoniseră. Apostolii L-au întrebat: „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”. Răspunsul Mântuitorului îi pregătește pentru ceea ce avea să urmeze: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3).
Cei care îl cunoșteau s-au confruntat cu o minune dincolo de puterea lor de înțelegere: „Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.” (Ioan 9, 8-9).
Acel „eu sunt” al celui vindecat a presupus începutul anchetei.
Sinedriștii l-au întrebat: „Cum ți s-au deschis ochii?” (Ioan 9, 10). Cu simplitate, el a răspuns: „Omul care se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei; și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut.” (Ioan 9, 11).
Orbul le dăduse un răspuns fără prea multe detalii. Întrucât minunea se consumase sâmbăta, ei nu s-au ferit să-l întrebe: „Unde este Acela?” (Ioan 9, 12). Insistau să-L vadă și, de ce nu, chiar să-L condamne pentru că a îndrăznit să lucreze sâmbăta. Ei considerau că Dumnezeu este neiertător cu cel care lucrează sâmbăta. Și pentru a-l afla pe cel care a făcut tină în zi de sâmbătă, au recurs la diferite scenarii, intimidări și presiuni. L-au dus pe cel împricinat în fața completului de judecată al fariseilor, constituit ad-hoc, supunându-l unei anchete de urgență (Ioan 9, 13).
Întrebările puse de sinedriști curgeau una după alta. Însă, de la un invalid, la ce răspunsuri se puteau aștepta? Le-a spus întocmai cum s-a întâmplat: „Tină a pus pe ochii mei, și m-am spălat și văd” (Ioan 9, 15).
Nimic mai mult! Atunci, fariseii au încercat să-i inducă ideea că omul care l-a vindecat nu este de la Dumnezeu, ci este un păcătos, fiindcă a încălcat sâmbăta (Ioan 9, 16).
Minunea pe care o vedea săvârșită în el nu-i permitea să consimtă cuvintelor acelora; el însuși devenise argumentul puterii Aceluia. Atunci, fariseii, în ideea că va apărea vreo contrazicere în declarații, s-au interesat iarăși despre modul derulării minunii: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Cu o stăpânire de sine imbatabilă, detașându-se de atmosfera instigatoare de abordare, creată de interpelatori, le-a răspuns: „V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși?” Era deopotrivă un reproș fățiș adus celor care își întorceau urechea de la adevăr, cum va atenționa mai târziu Sfântul Apostol Pavel (II Timotei 4, 4), dar și o strecurare inteligentă a întrebării-cheie a întregii narațiuni: „Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?” (Ioan 9, 27). Fără nicio reținere, le-a sugerat ca și ei să se facă ucenicii Lui.
Dacă până acum s-a purtat un război surd, acum părțile și-au arătat adevărata lor poziție; completul a izbucnit, ocărându-l: „Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L știm de unde este.” (Ioan 9, 28-29). Fals! Cum să spui că nu știi de unde este Hristos, când însuși Moise a spus: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul Tău; pe Acela să-L ascultați.” (Deuteronomul 18, 15). Iar cu alt prilej, ei înșiși au spus: „Au nu este Acesta fiul teslarului?” (Matei 13, 55). „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe mama Sa?” (Ioan 6, 42). Cum puteau acum să spună că nu-L cunosc?
Vădindu-și adversitatea față de Hristos, cel vindecat, indignat, văzând că există și alte feluri de a nu vedea, le-a ținut o scurtă, dar profundă prelegere, plină de rigoare logică, al cărei miez îl constituie o nebănuită bogăție de înțelesuri: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, și El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” (Ioan 9, 30-33). Abia acum le-a spus tot ce gândea.
Axioma credinței, pe care Însuși Hristos a exprimat-o, nu poate fi alta: „Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel-rău este.” (Matei 5, 37).
Neputința lor de a-L cunoaște pe Hristos era doar confirmarea celor spuse de profet: „Neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 53, 8).
Concluzia: „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși” trebuia admisă; Se referea la Hristos. Era un curaj din partea celui vindecat să vorbească despre superioritatea lui Hristos în relație cu Moise și chiar cu toți prorocii. Însă aceasta i-a iritat și mai mult și – pe fondul acesta – l-au apostrofat: „În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară.” (Ioan 9, 34).
Un om păcătos, adică fără sfințenia lui Aaron și a fiilor săi (Ieșirea 29, 44), pe care o aveau mai-marii preoților din sinedriu, nu avea voie să ridice glasul și să se exprime în problemele religioase. Nu a fost doar batjocorit, ci și scos afară, cum de altfel se va întâmpla cu toți cei care-L vor mărturisi pe Hristos. Însă ocara din pricina lui Hristos are ecou puternic în urechile lui Dumnezeu.
Și a auzit Iisus că l-au dat afară. Și, găsindu-l, l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Întrebarea lui Hristos viza mărturisirea lui de credință. Atunci, fostul orb L-a întrebat: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” Iisus i-a răspuns: „L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este.” (Ioan 9, 37). Mărturisirea a venit fără întârziere: „Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui.” (Ioan 9, 38). I s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, copleșit fiind și de minunea care i s-a întâmplat. A unit închinarea cu mărturisirea de credință.
Și unii dintre farisei, ascultându-L, L-au întrebat: „Oare și noi suntem orbi?” (Ioan 9, 40). Iisus le-a zis: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (Ioan 9, 41). Indirect, le-a spus că sunt orbi spiritual. Pentru că dacă ei și-ar fi recunoscut orbirea sufletească, L-ar fi rugat să-i vindece. Or, ei nu L-au solicitat, pretinzând că văd, deși nu-L vedeau, datorită orbirii lor spirituale, dobândită pe fondul răutății lor.
Din păcate, astăzi sunt mult mai mulți cei care nu pot sau nu vor să poată să-L vadă pe Hristos. Iată de ce judecata orbului este, indirect, judecata lui Hristos pentru toți orbii spirituali ai zilelor noastre.