„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a X-a după Rusalii

Vindecarea copilului lunatic/demonizat, consemnată de Sfinții Evangheliști Matei (17, 14-23), Marcu (9, 14-29) și Luca (9, 37-43), a avut loc imediat după Schimbarea la Față.
Mulțimiile s-au adunat, în localitatea situată la poalele Taborului, în așteptarea lui Iisus (Marcu 9, 14; Luca 9, 37). Între timp, apostolii au fost agresați verbal de cărturarii prezenți, nemulțumiți de faptul că ei nu l-au putut vindeca pe copilul aflat în suferință. Când spiritele s-au încins, iată că în mulțime a apărut Hristos, însoțit de Petru, Iacov și Ioan cu care fusese pe munte. Dincolo de ostilitatea cărturarilor față de Iisus, mulțimile, văzându-L, s-au spăimântat și, alergând, I s-au închinat Lui (Marcu 9, 15). Slava dumnezeiască revelată pe munte era încă prezentă pe chipul Lui.
Și fața lui Moise purta caracteristicile „slavei”, după coborârea sa de pe Muntele Sinai. Naratorul spune că „fața sa era strălucitoare pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ieșirea 34, 29). Deosebirea consta însă în faptul că, în timp ce de Moise mulțimile „s-au temut să se apropie de el” (Ieșirea 34, 30), în cazul lui Iisus „mulțimea văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina” (Marcu 9, 15). Apariția intempestivă a lui Iisus a pus oarecum capăt discuțiilor contradictorii. El s-a adresat, întrebându-i: „Ce vă sfădiți între voi?” (Marcu 9, 16). Pe fondul acestei întrebări, unul din mulțime s-a apropiat de Iisus și, căzând în genunchi, i-a zis: „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am dus la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece.” (Matei 17, 15-16). Acesta era motivul discuțiilor.
Lunatismul se omologhează cu somnambulismul, iar somnambulismul se asociază cu epilepsia. Crizele bolii se manifestă în raport cu fazele lunii. Isus Sirah spune că „cel nebun se schimbă ca luna” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 27, 11). Din expunerea făcută reiese că tatăl copilului era pe de o parte îngrijorat de boala fiului său, iar pe de alta, era revoltat de neputința apostolilor în fața suferinței. Cât privește comentariile răutăcioase ale cărturarilor, probabil că acestea nu-l mai interesau. Fiul lui era lunatic din pruncie și pătimea cumplit, fiind adesea expus primejdiei și morții. Sfântul Evanghelist Luca menționează că era singur la părinți (Luca 9, 38).
Ajuns în fața Lui de această dată, tatăl copilului își însoțește cererea cu anumite gesturi liturgice: a îngenuncheat, s-a închinat și s-a rugat. Pe fondul acestor gesturi liturgice, tatăl copilului I-a vorbit Mântuitorului despre suferința prin care trecea fiul său, încheind cu o rugămintea: „Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” (Marcu 9, 22). Acelui „de poți ceva”, cu care tatăl copilului invocă mila Sa dumnezeiască, Iisus i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” (Marcu 9, 23). Îndoielii interlocutorului Său („de poți ceva”) Iisus opune puterea credinței („de poți crede”). Este relevant strigătul tatălui copilului: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).
Interesant este faptul că, pe de o parte, omul își mărturisește credința în Iisus, iar pe de alta, mărturisește necredința neamului său. În interiorul lui se dădea un război între credința lui și necredința conaționalilor. Ascultându-l, Mântuitorul, plin de revoltă și indignare pentru necredința poporului, a zis: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Se apropia Săptămâna Patimilor. Desigur, întrebarea nu era adresată apostolilor, deși erau și ei debitori la capitolul credință, cât mai ales celor prezenți, îndeosebi cărturarilor.
Sensibilizat de durerea prin care trecea tatăl copilului, provocată de suferința fiului său, Iisus a adăugat: „Aduceți-l aici la Mine.” (Matei 17, 17). Sfântul Evanghelist Marcu descrie tabloul întâlnirii lunaticului demonizat cu Hristos astfel: „Și l-au adus la El. Și văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, și, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.” (Marcu 9, 20). Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „Și apropiindu-se el [copilul], demonul l-a aruncat la pământ și l-a zguduit.” (Luca 9, 42).
Atunci Iisus, văzând că mulțimile se îmbulzesc, a certat duhul zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el!” (Marcu 9, 25). Iisus l-a certat pe demon, punându-i poruncitor interdicție: „Să nu mai intri în el!”. Hristos Se manifestă ca Dumnezeu Care, ca un stăpân, poruncește chiar și duhurilor necurate, și ele Îl ascultă (cf. Marcu 1, 27). Necredința neamului din care provenea îngreuna vindecarea. Duhul care îl stăpânea era mut și surd. Da, sunt oameni surzi la primirea Cuvântului lui Dumnezeu și muți la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, spune Sfântul Teofilact.
Sfântul Evanghelist Marcu descrie vindecarea copilului în amănunt: „Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare.” (Marcu 9, 26-27). Din acel ceas, copilul s-a făcut sănătos. Copilul, prin puterea lui Hristos, a fost scos de sub stăpânirea răului și iarăși a fost dat tatălui său (Luca 9, 42). L-a luat de mână Dumnezeu.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenția celor din Efes: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).
Sfântul Evanghelist Luca notează: „Toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu.” (9, 43). Și îndată ce a intrat într-o casă, – evangheliștii nu spun în ce casă a intrat –, „apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Matei 17, 19). O întrebare îndreptățită; de bun simț, ar spune mitropolitul Antonie Plămădeală. Când apostolii au fost trimiși într-o misiune de probă, Mântuitorul i-a învestit cu o astfel de putere: „pe demoni scoateți-i” (Matei 10, 8). Sfântul Evanghelist Marcu menționează că ucenicilor Iisus „le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (6, 7); iar Sfântul Evanghelist Luca spune că Mântuitorul, celor ce i-au urmat, „le-a dat putere și stăpânire peste toți demonii” (Luca 9, 1). Deci, nu doar peste unii, ci peste toți.
Și cu toate acestea, ei nu l-au putut vindeca pe copil. De ce? Răspunsul îl dă Mântuitorul Însuși în versetul următor: „Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.” (Matei 17, 20). Fără îndoială, Mântuitorul face referire la munții necredinței din sufletul lor. Întrebarea firească pe care ne-o punem este: Să nu fi avut apostolii credință nici măcar cât un grăunte de muștar? Că de avut, aveau. Puțină, dar aveau. Iată însă că nu era suficientă credința lor; trebuia însoțită de post și rugăciune. În acest sens, Mântuitorul a confirmat: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (Matei 17, 21). Rugăciunea însoțită de post aduce vindecare sufletească și trupească.
După acest episod, Iisus s-a retras cu ucenicii în Galileea, iar pe drum a revenit, pentru a doua oară, asupra subiectului legat de Pătimirile Sale, atenționându-i: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Și ei s-au întristat foarte.” (Matei 17, 22-23). Rostul minunii săvârșite de Mântuitorul, imediat după Schimbarea la Față, a fost acela de a arăta mulțimilor, cât și apostolilor, și prin ei nouă, că fără o credință puternică, fără post și rugăciune, existența noastră nu are sens.
Fie ca strigătul tatălui copilului: „Cred Doamne! Ajută necredinței mele!” să devină strigătul fiecăruia dintre noi, în relație cu Dumnezeu, prin care să obținem vindecarea sufletească și trupească Aici și Dincolo.