„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” – Exegeza Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Evanghelia Duminicii a patra din Post

Vindecarea copilului lunatic, ori demonizat, consemnată de Sfinții Evangheliști Matei (17, 14-23), Marcu (9, 14-29) și Luca (9, 37-43), a avut loc imediat după Schimbarea la Față.
Mulțimile s-au adunat în localitatea situată la poalele Taborului, în așteptarea lui Iisus (Marcu 9, 14; Luca 9, 37). În acest răstimp, apostolii au fost agresați verbal de cărturarii prezenți, nemulțumiți de faptul că ei nu l-au putut vindeca pe copilul în suferință. Când spiritele s-au încins, în mulțime și-a făcut simțită prezența Hristos, însoțit de Petru, Iacov și Ioan cu care fusese pe munte.
Dincolo de ostilitatea cărturarilor vizavi de Iisus, mulțimile, văzându-L, s-au spăimântat și, alergând, s-au închinat Lui (Marcu 9, 15). Slava dumnezeiască revelată pe munte era încă prezentă pe chipul Lui. Și fața lui Moise purta caracteristicile „slavei” după coborârea de pe Muntele Sinai. Naratorul consemnează că avea „fața strălucitoare”, iar „Aaron și toți fiii lui Israel […] s-au temut să se apropie de el” (Ieșirea 34, 30).
Deosebirea consta însă în faptul că, în timp ce de Moise nu au îndrăznit să se apropie, în cazul lui Iisus mulțimea I s-a închinat (Marcu 9, 15). Apariția intempestivă a lui Iisus a pus oarecum capăt discuțiilor contradictorii. El s-a adresat lor, întrebându-i: „Ce vă sfădiți între voi?” (Marcu 9, 16).
Pe fondul acestei întrebări, unul din mulțime s-a apropiat de Iisus și căzând în genunchi i-a zis: „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am dus la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece.” (Matei 17, 15-16). Acesta era motivul discuțiilor.
Din expunerea făcută reiese că tatăl copilului era îngrijorat nu doar de boala fiului său, ci și de neputința apostolilor în fața suferinței. Cât privește comentariile răutăcioase ale cărturarilor, probabil că acestea nu-l mai interesau.
Fiul lui era lunatic din pruncie și pătimea cumplit, fiind adesea expus primejdiei și morții. Sfântul Evanghelist Luca menționează că era singur la părinți (Luca 9, 38). Sfinții Evangheliști Marcu și Luca descriu dramatic situația prin care trecea copilul: „oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește” (Marcu 9, 17-18); iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „un duh îl apucă și îndată strigă și-l zguduie cu spume și abia pleacă de la el, după ce l-a zdrobit” (Luca 9, 39).
De remarcat este că, pe lângă faptul că era lunatic, mai era stăpânit și de diavolul. Viața îi era agresată din toate părțile. În fața acestei situații, apostolii s-au arătat neputincioși. Însă tatăl copilului mai avea o speranță – Hristos. Ajuns în fața Lui, rugămintea tatălui copilului a fost însoțită de această dată de anumite gesturi liturgice: a îngenuncheat, s-a închinat și s-a rugat. Pe fondul acestor gesturi liturgice, tatăl copilului i-a vorbit Mântuitorului despre suferința prin care trecea fiul său, cu rugămintea: „Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” (Marcu 9, 22).
La „de poți ceva”, cu care tatăl copilului invocă mila Sa dumnezeiască, Iisus i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” (Marcu 9, 23). Îndoielii interlocutorului Său Iisus opune puterea credinței. Este relevant strigătul tatălui copilului: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Interesant este faptul că, pe de o parte, omul își mărturisește credința în Iisus, iar pe de alta, mărturisește necredința neamului său. În interiorul lui se dădea un război între credința sa și necredința conaționalilor.
Ascultându-l, Mântuitorul, plin de revoltă și indignare pentru necredința poporului, a zis: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Se apropia Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Desigur, întrebarea nu era adresată apostolilor, deși erau și ei debitori la capitolul credință, cât mai ales celor prezenți, îndeosebi cărturarilor.
Sensibilizat de suferința prin care trecea tatăl copilului, provocată de suferința fiului său, Iisus a zis: „Aduceți-l aici la Mine.” (Matei 17, 17). Sfântul Evanghelist Marcu descrie tabloul întâlnirii lunaticului demonizat cu Hristos astfel: „Și l-au adus la El. Și văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, și, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.” (Marcu 9, 20). Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „Și apropiindu-se el (copilul, n.n.), demonul l-a aruncat la pământ și l-a zguduit.” (Luca 9, 42).
Atunci Iisus, văzând că mulțimile se îmbulzesc, a certat duhul zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el!” (Marcu 9, 25). Iisus l-a certat pe demon, punându-i poruncitor interdicție: „Să nu mai intri în el!”. Hristos Se manifestă ca Dumnezeu Care, ca un stăpân, poruncește chiar și duhurilor necurate și ele îl ascultă (cf. Marcu 1, 27).
Necredința neamului din care provenea îngreuna vindecarea. Duhul care îl stăpânea era mut și surd. Da, sunt oameni surzi la primirea Cuvântului lui Dumnezeu și muți la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, spune Sfântul Teofilact.
Sfântul Evanghelist Marcu descrie vindecarea copilului în amănunt: „Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare.” (Marcu 9, 26-27). Din acel ceas, copilul s-a făcut sănătos.
Copilul, prin puterea lui Hristos, a fost scos de sub stăpânirea răului și iarăși a fost dat tatălui său (Luca 9, 42). L-a luat de mână Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenția celor din Efes: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).
Minunea i-a impresionat pe toți, chiar și pe adversarii declarați ai lui Iisus. Sfântul Evanghelist Luca notează: „Toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu.” (Luca 9, 43). Și îndată ce Iisus a intrat într-o casă, – evangheliștii nu precizează în ce casă a intrat –, „apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Matei 17, 19). O întrebare îndreptățită, de bun simț, ar spune mitropolitul Antonie Plămădeală.
Când apostolii au fost trimiși într-o misiune de probă, Mântuitorul i-a învestit cu o astfel de putere: „pe demoni scoateți-i” (Matei 10, 8). Sfântul Evanghelist Marcu menționează că ucenicilor Iisus „le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (Marcu 6, 7); iar Sfântul Evanghelist Luca consemnează că Mântuitorul le-a dat celor ce i-au urmat „putere și stăpânire peste toți demonii” (Luca 9, 1). Deci, nu doar peste unii, ci peste toți.
Și cu toate acestea, ei nu l-au putut vindeca pe copil. De ce? Răspunsul îl dă Mântuitorul Însuși în versetul următor: „Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.” (Matei 17, 20). Aici Mântuitorul face referire la munții necredinței din sufletul lor.
Întrebarea firească pe care ne-o punem este: Să nu fi avut apostolii credință nici măcar cât un grăunte de muștar? Că de avut, aveau. Puțină, dar aveau. Desigur, credința lor nu era suficientă; trebuia însoțită de post și rugăciune. În acest sens, Mântuitorul a adăugat: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (Matei 17, 21). Rugăciunea însoțită de post aduce vindecare sufletească și trupească.
După acest episod, Iisus s-a retras cu ucenicii în Galileea, iar pe drum a revenit, pentru a doua oară, asupra subiectului legat de Patimile Sale, spunându-le: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Și ei s-au întristat foarte.” (Matei 17, 22-23).
Rostul minunii săvârșite de Mântuitorul, imediat după Schimbarea la Față, a fost acela de a arăta mulțimilor, dar și apostolilor, și prin ei nouă, că fără o credință puternică, fără post și rugăciune, existența noastră nu are sens.
Fie ca strigătul tatălui copilului: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” să devină strigătul către Dumnezeu al fiecăruia dintre noi, prin care să obținem vindecarea sufletească și trupească aici și dincolo!