Să ne oprim puțin la acest cuvânt introductiv „eu cred”. Ce înțeleg când rostesc cuvântul „eu cred”? Spun „eu cred” numai când mă refer la ceva, ce nu pot să-l văd cu ochii mei, și nici să-l ascult cu urechile mele, și nici să-l ating cu mâinile mele.
Există, așadar, în credința noastră lucruri, adevăruri și o lume întreagă, care nu ne informează nici despre simțiri, nici despre minte, nici despre realități, căci le acceptăm, deoarece Dumnezeu ni le-a dat prin intermediul profeților, prin intermediul Domnului nostru Iisus Hristos și prin Apostoli.
Mulți oameni se scandalizează la auzirea cuvântului „credință” sau încep să-l ironizeze. Spun, precum Apostolul Toma: „Lucrurile pe care nu le-am văzut cu ochii mei și nu le-am pipăit cu mâinile mele, nu le voi crede. Resping toate cele ce nu cad sub [incidența] simțurilor mele. Ca să cred, vreau probe palpabile”.
Toți câți au asemenea opinii rămân departe de credință. Poate oamenii aceștia uită că, pentru ca să dobândească certitudine despre existența vreunui lucru, a vreunui adevăr, există două drumuri, două moduri.
Un drum sau un mod este cel al experienței care cade sub incidența simțurilor noastre. Pe acest drum se sprijină științele exacte, fizica, chimia, etc. Un alt drum este drumul credinței. Acceptăm așadar multe lucruri, pe care nu le vedem, fie pentru că ele aparțin viitorului, fie pentru că sunt foarte departe de noi. Credem, spre exemplu, evenimentele istorice, care s-au petrecut mii de ani înaintea noastră. Nu contestăm nici lupta de la Maraton, nici reușitele istorice ale strămoșilor noștri la revoluția din 1821, cum nici alte informații din istorie! Credem pe istoricii, care le-au scris.
Dar și pentru cele mai multe fapte, pe care le cunoaștem sau le învățăm, ne sprijinim pe mărturiile altora, pe care îi considerăm vrednici de cinste. Dacă scoatem credința din viața noastră, atunci vor fi puține lucruri, pe care le vom accepta. Dacă însă pentru cele lumești, pentru cele zilnice, avem nevoie de credință și de încredere față de alți oameni (profesori, doctori, judecători, părinți, etc.), de ce să nu avem aceeași încredere când vine vorba despre credință?
Credem în oameni și în mărturia lor. De ce să nu credem în oamenii credinței noastre, în Apostoli, în Profeți și în învățători, care sunt mai înainte de toate demni și ne expun adevărurile noastre de credință? Și, mai înainte de toate, de ce să nu credem în cuvintele și în descoperirile Iubitorului de oameni Hristos, Domnul nostru, Cel ce s-a făcut om, ca pe noi să ne conducă la adevăr, la adevărata cunoaștere, la mântuire?
Acceptați, iubiți credincioși, cuprinsul Simbolului nostru de credință, Tainele Bisericii noastre și toate adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei noastre, fiindcă ne sprijinim pe puterea lui Dumnezeu, pe puterea Domnului nostru Iisus Hristos și pe cea a Sf. Apostoli.
Giovanni Papini, important autor și scriitor, era necredincios, ateu. Cândva s-a hotărât să scrie o carte împotriva Născătoarei Domnului nostru Iisus Hristos, cu argumente pe care le-a scos din Evanghelii. A început, deci, să citească. Dar ce s-a întâmplat? Tocmai ce a citit Sf. Scriptură, a și spus: „Aici găsesc mari adevăruri și eu până acum am fost orb și nu le vedeam”. Astfel cartea, pe care a scris-o Papini despre Hristos nu a fost, precum a dorit inițial, împotriva Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, ci a fost despre Hristos și Maica Sa.
(traducere din neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Elisabeta Stathis, To pistevo tou Orthodoxou Xristianou, Hronikon, eisigiseis, porismata Sinedriou Presbuterou Ieras Mitropoleos Dramas, Drama, 2000, pp. 39-41)
