Avem în minte un Crăciun ideal, un Crăciun de poveste, cu zăpadă, oameni buni, daruri, colinde și vreme petrecută alături de cei dragi. Tocmai de aceea au atât de mult succes concertele de Crăciun, de colinde, de muzică ușoară și grea. Pe de altă parte, în blocurile noastre continuă aceeași viață, ca în orice alt anotimp, acum adăugându-se și frigul, fără zăpezi însă. Crăciunul ideal survine și în mintea omului credincios. De fapt, aș vorbi mai degrabă de sărbătoarea ideală. Ne întâlnim foarte des cu îndemnul la o viețuire aparte, mai intensă, în posturi. Crăciunul este un praznic al bucuriei și, de aceea, postul care îl precede e perceput ca unul al bucuriei. Și acest lucru este frumos, desigur. Totuși, suntem conștienți de faptul că nu doar în post este bine să fim buni, milostivi, iubitori, îndrăzneți, spovediți, împărtășiți…
Viața noastră spirituală nu este bine să fie condiționată de timpurile liturgice ale anului, chiar dacă e vorba de post.
Să facem bine celor care au nevoie
Înaintăm spre sărbătoarea Nașterii Domnului atât printre imaginare zăpezi, colinde și mascați, dorindu-ne să fim din nou copii, adică buni.
Bunătatea nu se poate măsura în vreun fel, doar darurile pe care le putem noi face unor străini de familia și viața noastră. Moș Nicolae ne învață tocmai acest lucru: să facem bine celor care au nevoie. Pentru aceasta, însă, ar trebui să știm cine și de ce are nevoie. Și aici intervine problema noastră. Ne dăm seama că e bine să facem daruri, dar ne limităm la cei mai apropiați ai noștri, ceilalți rămânând în grija exclusivă a lui Dumnezeu, Care, însă, paradoxal, tot prin noi lucrează.
Cadourile virtuale din rețelele de socializare reușesc foarte bine să acopere această dorință a noastră de a dărui. Spre deosebire de vremurile mai vechi, când oamenii nu aveau decât strictul necesar pentru trai, acum suntem cu casa plină de tot felul de lucruri, dintre care de multe ne putem dispensa foarte ușor. De aici și ușurința cu care oferim altora cadouri inutile. Obișnuința de a da ceva care doar să simbolizeze grija și dragostea noastră, fără ca acel ceva să și priască, este astăzi la ordinea zilei. Ce altceva decât lipsa implicării personale sau a timpului, pe care-l consumăm în alte moduri, poate să însemne acest obicei?
Să ne oprim din iureșul zilelor de muncă
Mi-aș dori, dacă tot e „anotimpul dorințelor”, să învăț să mă opresc din iureșul zilelor de muncă și de odihnă și să mă aplec asupra vieții personale a celor care mă înconjoară. În afară de mine, totuși, pentru acest lucru ar trebui să fie deschis și celălalt. Și aceasta este piatra de poticnire. Lipsa mea de înțelegere și lipsa de deschidere a celuilalt, care e obișnuit, ca și mine, cu superficialitatea, nu pot trece peste felul de a fi contemporan al oamenilor. Astfel, arta maieuticii nu s-a demodat și avem nevoie de ea poate mai mult ca oricând. Suntem prizonierii propriei noastre imaginații sau, ceea ce e și mai grav, ai unei imaginații colective, fără a ne putea desprinde din lumea visului.
Omul este chemat să se schimbe
Lumea duhovnicească este lumea care nu are neapărat baloane roz, dar care ne poate lumina atât pe noi, cât și pe cei care ne înconjoară. Colindele ne vorbesc despre schimbarea inimii, odată cu Nașterea Celui care schimbă omenirea și, tocmai de aceea, pregătirea pentru această mare sărbătoare ne face să ne schimbăm firea noastră, să devenim altcineva, lepădându-ne sinea căzută a primului Adam.
Putem face totul și putem să nu facem ceva, ambele în același timp, doar că privite altfel. Poate ar fi bine, pentru început, ca să facem ceva vizibil, cât de puțin, să ne întâlnim cu dragii noștri, pe care nu i-am văzut de mult, pentru că am dat vina pe diferite motive, reale sau mai puțin. Colindul este un prilej pentru aceasta și tocmai de aceea cred că și Evanghelistul Luca amintește cântarea îngerilor, care mărturisește despre „bunăvoirea între oameni”. Crăciunul vine, an de an, și omul este chemat să se schimbe, ca să fie în aceeași simțire cu Cel care e sărbătorit la sfârșit de decembrie.
(Diac. Eugeniu ROGOTI, sursa: Ziarul Lumina)
