Crăciunul deschide sărbătorile de iarnă

Crăciunul deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou. Obiceiul de a colinda însemnă, de fapt, a merge din casă în casă cu diferite urări. El se manifestă pregnant în ciclul Anului Nou, dar nu lipsea nici la alte obiceiuri, de pildă la Căluș. La baza lui stă principiul pe care se întemeiază rânduiala conviețuirii și a solidarității colective din satele noastre de obște: toți pentru unul și unul pentru toți.
Despre numele propriu “Crăciun” s-a scris mult. Specialiști din generații diferite au căutat să explice originea cuvântului prin latinescul crastinum derivat, la rându-i, din latinescul clasic cras (mâine), din latinescul calatio (chemare, convocare), din slavul Kraciun, din cuvântul latinesc creatio, de la expresia latina Quartum jejunum, din albanezul Kercum, pătruns în limba română prin intermediul limbilor slave.
După un secol de dezbateri problema a rămas nerezolvată. Astfel, într-un interesant studiu intitulat Vestigii ale cultului solar: Crăciunul, Gh. Musu ajunge la concluzia că un termen atât de înrădăcinat în cultura românească a existat la nordul și sudul Dunării înainte de venirea românilor și a rezistat operațiunii “de curățare” a calendarului popular de către biserica creștină. Într-adevăr, Crăciunul are atribuțiile unui zeu solar, plasat, asemănător și altor zei solari (Saturn, Mithra) la solstițiul de iarnă.
Generația de sfinți-moși care apare la sfârșitul anului (Nicoară, Spiridon, Ajun, Crăciun) indică apropierea sfârșitului de an și îmbătrânirea timpului. Din informațiile etnografice și folclorice aflăm că acești “sfinți” erau niște personaje curioase, cu trăsături bivalente: aveau forțe miraculoase, specifice zeilor și eroilor din basme, dar și calități și defecte, specifice oamenilor. Astfel Crăciunul era imaginat ca o simplă persoană profană: “om bătrân”, “un păstor bătrân cu barba ca omătul”, “un uncheș bătrân cu barbă albă”, “vecinul lui Moș Ajun”, “fratele mai mic al lui Moș Ajun”, “omul care a tăiat mâinile Crăciunesei” etc. Sub influența creștinismului, Crăciunul apare însă ca și figura apocrifă: “mai mare peste ciobanii din staulul unde s-a născut Hristos”, “mai bătrân decât toți apostolii”, “născut mai înainte decât toți oamenii”, “soțul femeii care a moșit pe Maria” etc.
S-a vorbit mai sus despre etimologia numelui de Crăciun și cum a evoluat el.
Urmează descrierea propriu-zisă a sărbătorii . Pentru început voi vorbi despre organizațiile de feciori. Ele aveau în frunte un șef numit vătav sau jude. Aceste organizații (4-7 până la 18-20 de persoane) cuprindeau bărbați necăsătoriți. Ei aveau ca sarcini principale să organizeze dansurile și petrecerile tineretului sătesc în sărbătorile de iarnă, să colinde la Crăciun și să îndeplinească diferite rituri și ceremonii, majoritatea cu un vădit caracter arhaic.
Cetele își desfășurau activitatea principală de obicei între Crăciun și Bobotează sau sfântul Ioan (6-7 ianuarie), dar unele se prelungeau întreg anul. În cazul acesta din urmă, care era o excepție, cetele mai îndeplineau și alte obiceiuri de peste an. Majoritatea cetelor se constituiau de Sf. Nicolae (la 6 decembrie). Atunci se fixau persoanele care intrau în ceată (după cum vroiau, după cum se înțelegeau feciorii între ei), iar cei intrați își alegeau conducătorii: un vătav mare și un vătav mic, un stegar (care purta steagul), un colcer (care avea grijă de elemente), un crâșmar (care avea în grijă băutura), un casier (care mânuia banii), etc. Conducătorii se alegeau prin vot, iar vătavul mare, uneori prin licitație (care dădea mai mult).
Feciorii se îmbrăcau numai în pieptare (haine de pănură), purtau toți căciuli sau pălării la fel, își puneau pe piept brâe colorate sau tricolor în diagonală (vătavul două, cruciș), iar în pălărie sau căciulă podoabe mari, tot uniforme (făcute din fire roșii și aurii, pene, ciucuri, iederă etc. În unele părți, conducătorii purtau bastonașe sau chiar bâte; mijloacele difereau, dar scopul era același: feciorii din ceată căutau să se înfățișeze astfel (prin diferite semne distinctive) încât să poată fi deosebiți de ceilalți.
În unele sate cetele aveau steag. Acesta era făcut de obicei din două basmale colorate, din cele ce se purtau numai în sărbători, prinse de un băț lung de 1-2 m., înfășurat cu bețe, care avea la vârf o cruce, precum și alte multe podoabe: panglici, flori artificiale, precum și clopoței. El avea un mare rol ceremonial: ceata mergea pretutindeni cu steagul și tot cu steagul dansa (îl jucau feciorii pe rând, începând cu vătavul). Când ceata era la gazdă, steagul se arbora fie la podul casei, fie la poartă, înălțat pe o prăjină foarte înaltă. Cei care nu făceau parte din ceată aveau dreptul, dacă puteau, să “fure” steagul (îl puteau smulge și din mâna stegarului sau a celui care îl juca). Dacă reușea să fugă cu el fără a fi prins până la circiuma satului, se chema că a câștigat, și în acest caz ceata trebuia să răscumpere steagul, plătind atâta băutură câtă cerea învingătorul (de obicei 10-20 kg de vin sau 5-10 kg de rachiu). Era o mare rușine pentru ceată dacă i se fura steagul, încât acesta era păzit cu cea mai mare atenție.
Ceata își căuta o gazdă, care era sediul ei în tot timpul cât funcționa. Se preferă o casă mai încăpătoare, fără copii sau cel puțin fără copii mici, în care feciorii întrau ca într-o familie: gospodarul care îi găzduia se chemă uneori și tată de feciori, iar gospodina, mamă de feciori, ei înșiși socotindu-se între ei frați sau fârtați.
Aici ei învățau colindele, angajau lăutari, făceau steagul, cumpărau băutură, procurau lemne pentru foc, își îngrijeau îmbrăcămintea etc. Cetele de feciori frecventau în acest timp și șezătorile de fete, nu numai pentru a dansa și a petrece (cu glume, povestiri, cântece, jocuri), ci și pentru a obține concursul fetelor, care de obicei le împrumutau basmale, panglici necesare confecționării steagului. (www.moldova.org)