Cotloane biografice

„Orice demitizare poate ucide un Paradis” – afirmă Zoltan Terner, unul dintre cei mai avizați comentatori de peste hotare ai fenomenului cultural românesc. Mi l-am amintit răsfoind, la „Cărturești”, noile cărți ale lui Paul Johnson publicate la „Humanitas”: formidabilă putere de muncă are nonagenarul despre care am mai scris în această rubrică în 2015, când apărea, tot la „Humanitas”, „Intelectualii”, și care, cu imensul prestigiu conferit de o operă cu adevărat meritorie și impresionantă, găsea în România teren bine pregătit (de Boia & Comp.) pentru răsădirea unor astfel de demersuri menite să deslușească doar aparent onest ce reprezintă de fapt personajele cvasi sanctificate „față de imaginea onorabilă pe care o oferă lumii”. Demitizarea va fi oricând la modă, numai că „lecția Johnson” nu prea „consună” cu cele ce se petrec la noi, unde nu-s atâtea mituri câtă disponibilitate iconoclastă afli pe toate drumurile și-i adesea flagrantă lipsa de echilibru în emiterea judecăților de valoare! În „Intelectualii”, Johnson precizează: „Această carte își propune să stabilească, pornind de la analiza moralei și a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceștia sunt îndreptățiți să sfătuiască omenirea cum să-și organizeze viața.”De fapt, este vorba despre o scotocire programatică prin toate etajele și cotloanele biografiilor, dar și în registrul „mișcării ideilor”, menită să acrediteze ideea că nimeni nu-i ceea ce vrea (sau am vrea) să pară, iar modelele propuse prin operă nu „rimează” totdeauna cu conduita autorilor ce le-au așezat în pagină. Ar fi de discutat în ce măsură investigația are vreo relevanță; faptul că Hemingway ori Tolstoi erau bețivi notorii, afemeiați, bădărani, violenți, mincinoși, total lipsiți de scrupule (etc. etc.) nici nu scade, nici nu adaugă vreo fărâmă de prețuire operelor în sine. Sigur că, pe undeva, poate fi utilă și cercetarea zonelor umbrite, dacă astfel se explică geneza cutărei scrieri, se lămuresc obsesii, se identifică prototipuri ș.a.m.d. Istoria literară este îndreptățită să opereze și dincolo de pojghița sărbătorească a succesului, faimei și notorietății, tocmai pentru a stabili consecințele relației dintre viața și opera cutărui autor. Mai departe, se intră pe teritoriul gazetăriei de scandal; o fi fost Rousseau un detestabil ingrat, orgolios, certăreț, practicant declarat al onaniei, paranoic, parazit egocentric – ei, și? Oricum, „Emil” (1762) rămâne piatră de hotar prin întâia revelare consistentă a responsabilității omului față de natură – idee pe care o re-descoperim acum, când s-ar putea să fie prea târziu. Și dacă în cazul scriitorilor, repet, accidentele biografice n-au cum (totuși) să întunece opera, nu același lucru se poate afirma când personajul aflat în colimator este un faimos ideolog, care, vorba lui Johnson, „a sfătuit omenirea cum să-și organizeze viața.” Marx iese teribil de șifonat din paginile ce-i sunt consacrate, și asta nu numaidecât din pricina tristelor revelații c-a fost crud, incestuos, cumplit de murdar (la propriu!), brutal, sperjur, cu mentalitate de etern întreținut (toată viața a trăit din banii lui Engels!), ci când se vede cum cele mai importante idei „ale sale” din „Capitalul”, pe care ni le notam conștiincioși la orele de învățământ politic, sunt pur și simplu ciupite de aiurea! „Muncitorii nu au patrie” a spus-o mai întâi Marat, „Religia este opium pentru popor” aparține lui Heine, „De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități” este formularea lui Louis Blanc, chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a rostit-o primul Karl Schapper, „Dictatura proletariatului” a inventat-o Blanqui ș.a.m.d. Marx le-a trecut fără jenă pe numele lui, într-o operă, spune Johnson, confuză, care numai științifică nu se poate numi, și-n cuprinsul căreia utilizarea frauduloasă a surselor este regulă. Demonstrațiile-lecție ale lui Johnson, bine conduse și consistent argumentate, conving tocmai pentru că autorul nu este un simplu cârcotaș căutător de noduri în papură. În cărțile sale ulterioare este necruțător cu „monștrii” Stalin ori Mao (în „O istorie a lumii moderne”), dar și literalmente entuziasmat când scrie cald-admirativ despre Darwin, ori Thatcher. Citez din „Churchill” (apărută la noi în 2017): „Nimeni altcineva nu a făcut mai mult decât el pentru menținerea libertății, democrației și a valorilor pe care le prețuim atât în lumea occidentală”. Să fie vorba despre o tentativă de re-mitizare? Inutilă! Mai degrabă despre practicarea demersului echilibrat, fără „ira et studio”, fără regim de campanie, fără ocolirea datelor ce nu convin și făr-de suspecte concluzionări preconcepute. Ceea ce dl. Boia nu știe, ori nu vrea să facă, devenind el însuși caz supus… demitizării – în acest sens contribuția președintelui Academiei, Ion Aurel Pop, fiind hotărâtoare. Cu atât mai mult cu cât de astă dată nu pare a se primejdui decât un confortabil și foarte productiv Paradis… terestru.