Radioul, care ne asigură mereu că „ține la noi”, ne blagoslovește în fiecare zi cu pronunții hilare, agramate, incorecte. Circula, pe vremuri, gluma cu bâlbâitul care n-a reușit la concursul de crainici nefiind membru de partid. Azi, ar putea funcționa o motivare mai plauzibilă: „fiindcă nu știu vorbi românește” – tot ca banc, deoarece marea școală a vorbirii corecte care este (adică, ar trebui să fie) radioul nu ține seama exact de esențial: știința vorbirii după regulile gramaticii. De la postul public național România actualități am aflat că salinele Ocnele Mari au avut „doisprezece mii de vizitatori”. Fătuca-reporter care a preluat ștafeta transmisiei a continuat la fel: „doisprezece mii”. Mă-ntreb cum ar fi sunat știrea dacă s-ar fi înregistrat numai 2.000 de vizitatori. „Doi mii”? – fiindcă-i evident pentru orice repetent că 12 este compus din doi-spre-zece, acordul corect fiind obligatoriu „douăsprezece mii”. La fel ca și-n enunțul „este ora doisprezece” pentru „ora douăsprezece”. Până și badea Gheorghe de la Pocreaca îți va spune, corect, că este ora douăsprezece – radiofoniștii noștri însă pocesc abitir limba, cu nonșalanța pe care ți-o dă incultura suverană.
Gogonate isprăvi se petrec și-n domeniul accentului, adică al „rostirii mai intense a unei silabe dintr-un cuvânt”. Prejudecata potrivit căreia în limba română accentul este „liber” (spre deosebire de maghiară, unde cade obligatoriu pe prima silabă, ori de franceză, unde se pune pe ultima) naște mici monștri. Am auzit vorbindu-se, tot la radio, despre Nechifor… Coțcaríul (cu accentul pe i), ba chiar și despre stațiunea Geoagíu Băi!! Calamitatea microfonului numită Ilie Dobre, campion absolut al pocirii numelor proprii străine și lipsit de elementar instinct lingvistic, turuie împiedicat, precum o moară stricată, numind cu încăpățânare un fotbalist în loc de Spadásio, Spadasío, deși colegul cu care împarte transmisia pronunță corect.
Într-adevăr, în domeniul accentuării, limba română nu are reguli absolute, dar funcționează din moși-strămoși tendința clară a uzului. Dacă numele proprii străine nu-s pronunțate ca la mama acasă (la mama lor adică, nu după cheful cui se nimerește), cu rafistolarea onomasticii românești (tot de la radio pornită) am început să ne obișnuim. Iată că, de la o vreme încoace, pe vecinul nostru nu-l mai cheamă Grădináru, ci… Grădinaríu, substantivului propriu adăugându-i-se ilicit și-n pofida rostirii din moși-strămoși, o silabă în plus! Câtă vreme nici ministrul Învățământului nu știe precis cum îl cheamă (când e Funériu, când Funeríu), ce pretenții să mai avem de la sumedenia de Ilie Dobre aciuați în unda postului național? Degeaba dicționarele (vezi „Niculescu” – 2007) recomandă păstrarea accentului pe sufixul de agent, degeaba invocăm uzul de veacuri, noi ne-am pus pe rebotezat fiindcă sună mai „cool” și mai nu știu cum!
Accentuarea paroxitonă (pe silaba penultimă) se justifică atunci când respectiva silabă există (Vasilíu), nu când este inventată de moft. Adevărat, și-n postata limbii, lucrurile se mai schimbă (greaca veche a avut accent predominant muzical, greaca nouă are unul expirator-dinamic), dar totul se petrece conform legilor evoluției istorice și nu după bunul plac inovator al cutărui agramat! Încă mai curge cerneală pentru lămurirea accentului pus de Eminescu pe ultimul cuvânt din versul „Pe-a lor urme luminoase voi asemene mergéți”, dar nimeni nu pare interesat de un fenomen grav, în curs de generalizare și-n stare să deformeze întreaga onomastică românească!
