Vino, ticălosul meu suflet, de plîngi astăzi,
de cele ce s-au făcut cu tine, aducîndu-ți
aminte de goliciunea cea dintîi din Eden,
prin care ai fost scos din desfătare și din
bucuria cea neîncetată”
(Slujba Utreniei din Duminica Lăsatului sec de brînză, Cîntarea 1-a, Imnul 1)
Părinții care cunosc bine vechile rînduieli liturgice din perioada Triodului ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai legată de Duminica Lăsatului sec de brînză reprezintă o transpunere a expulzării temporare a penitenților în afara bisericii, care odinioară avea loc atunci. Aceștia trebuiau să rămînă în afara ușilor bisericii (ca oarecînd Adam în fața ușilor încuiate ale raiului) și să-și plîngă păcatele pînă la sfîrșitul Postului Mare, cînd erau reintroduși în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. De aceea imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tînguindu-se înaintea porților raiului (cf. Părintele Macarie Simonopetritul, Triodul explicat).
Dar această rînduială mai explică încă ceva: prezența picturilor (sau a mozaicurilor) reprezentînd Izgonirea și plîngerea lui Adam (împreună cu alte episoade din viața protopărintelui nostru) în proximitatea locului unde penitenții își imitau protopărintele „în străpungere și lacrimi”, adică în afara bisericii, pe suprafața exterioară a zidurilor ei, sau, uneori, în nartexul acesteia.
Astfel de exemple întîlnim și în programul iconografic al vestitelor biserici mănăstirești de la Voroneț, Molodovița și Sucevița. Cu unele diferențe de la un loc la altul, asupra cărora nu vom stărui acum, întîlnim pictate aici următoarele scene: Facerea lumii, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Adam și Eva călcînd porunca, Izgonirea lor din rai, Adam lucrînd pămîntul și Eva torcînd. Privindu-le, am zice că iconarii au reprodus cu fidelitate primele capitole din Cartea Facerii și indicațiile oferite de Erminie (acel manual de pictură bizantină de care se slujeau zugravii de biserici). Însă pentru cel care le studiază mai cu atenție există o pricină de nedumerire: prețioasele veșminte pe care le poartă în rai strămoșii omenirii. De ce zugravii le-au „țesut” straie ca de sărbătoare (la Voroneț, Adam are chiar o mantie pe umeri) cînd știm prea bine că în Cartea Facerii se spune că „Adam și femeia lui erau amîndoi goi”? (Fc 2, 25). Sau, cu alte cuvinte spus: De ce costumul lui Adam nu e „costumul lui Adam”?
Locul în care vom afla un răspuns la aceste întrebări ne este indicat de mai mulți teologi ai Bisericii Ortodoxe, care, plecînd de la afirmațiile Părinților celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic despre importanța unității imaginii liturgice și a cuvîntului liturgic, ne învață că cele două moduri de expresie (imnografia și iconografia) „constituie un fel de control al unuia asupra celuilalt, trăiesc aceeași viață și au, în cadrul cultului, o acțiune ziditoare comună” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei).
Așadar, să deschidem Triodul la Duminica Izgonirii lui Adam din rai, acolo unde, după cum vom vedea, această imagine a „îmbrăcării” sau „dezbrăcării” unui veșmînt cu totul special, „nestricăcios”, „țesut de Dumnezeu” – pe care omul îl purta înainte de a fi îmbrăcat „hainele de piele” – poate fi întîlnită aproape în fiecare imn. Iată două dintre aceste imne, unul de la Vecernie și celălalt de le Utrenie:
1. „De veșmîntul cel de Dumnezeu țesut m-am dezbrăcat eu ticălosul, prin sfatul vrăjmașului, neascultînd porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin și cu haină de piele; căci m-am osîndit a mînca prin sudori pîine cu muncă; și pămîntul a fost blestemat să-mi rodească spini și pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemîndu-mă, iarăși adu-mă în rai.” (Vecernie)
2. „Cu veșmînt de Dumnezeu țesut m-ai îmbrăcat, Mîntuitorule, în Eden ca un milostiv; iar eu am călcat porunca Ta, plecîndu-mă vrăjmașului, și gol m-am văzut eu, ticălosul” (Utrenie)
Prin urmare, zugravii bisericilor bucovinene nu au făcut altceva decît să propovăduiască cu mijloacele specifice o învățătură deja existentă în Biserică, învățătură potrivit căreia cei dintîi oameni creați „erau îmbrăcați în slava cea de sus” – veșmîntul cel de Dumnezeu țesut – „care îi acoperea mai bine decît o haină”. (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere).
Ajunși în acest punct al demersului nostru putem spune că abia acum ni se descoperă motivul pentru care teologii Bisericii noastre îi zugrăvesc, prin cuvînt sau culoare, pe protopărinții noștri în rai, îmbrăcați cu acele veșminte prețioase, iar după căderea în păcat, dezbrăcați de ele: ca noi să pricepem și să luăm aminte că „așa cum Adam după călcarea poruncii a fost izgonit din rai și din desfătarea și din petrecerea împreună cu îngerii, și a ajuns gol și departe de fața lui Dumnezeu, așa și noi, păcătuind, ne despărțim de Biserica robilor Săi sfinți și dezbrăcăm prin păcat veșmîntul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezîndu-ne, și care, precum credem, este Hristos (Ga 3, 27)” (Sfîntul Simeon Noul Teolog, Cartea discursurilor etice). (www.nistea.com)
