Ca român emigrat nu am putut să trec cu vederea performanțele de acum binecunoscute ale lui Costel Busuioc.
Și ca român emigrat nu am putut să nu mă bucur și eu alături de alte mii de persoane pentru succesul unuia dintre noi și pentru faptul că, din când în când, câte un român reușește să strige sus și tare, cu un impact la public pe care doar mass-media îl conferă: „Iată, domnilor occidentali, noi românii nu suntem toți criminali, violatori sau hoți!”
Faptul că diverse televiziuni au urmărit îndeaproape „fenomenul” Busuioc mi-a dat posibilitatea să apreciez talentul indiscutabil al zidarului-tenor dar, în același timp, mi-a oferit ocazia să-mi fac o idee despre comunitatea românilor din Spania.
Imaginea acestei comunități este imaginea unei comunități compacte și solidare, formată din persoane generoase care s-au strâns unite în jurul unui conațional, ajutându-l și încurajându-l prin intermediul televoturilor în realizarea visului său.
Cu totul altfel stau lucrurile în comunitatea românilor din Italia (dacă poate fi numită comunitate).
Mulți români din Italia sunt individualiști, egocentrici, meschini, egoiști și invidioși. Mai ales invidioși.
Pare că românii din Italia sunt într-o continuă competiție între ei.
Atunci când intri în vorbă cu un român la Roma, prima întrebare pe care ți-o va adresa va fi : „Cât câștigi într-o lună?” A doua va fi „Ce mașină ai ?”
Dacă declari un venit mic și o mașină de „sărăntoc”, vei observa imediat pe fața interlocutorului un nesfârșit zâmbet satisfăcător-ironic, semn că i-ai câștigat încrederea și eventual amiciția.
Dar să te ferească sfântu’ să greșești la calcule și să spui că ai un venit mai mare decât al lui! Sau o mașină mai “tare”! Ți l-ai făcut dușman pe viață.
Mă întreb cum de s-a creat o așa mare diferență între românii din Spania și cei din Italia.
Că doar provin cam din aceleași zone geografice ale României, din rândurile acelorași categorii sociale și în general, cu același grad de cultură sau pregătire profesională.
Singurul răspuns logic pe care reușesc să mi-l dau este că noi românii din Italia ne-am adaptat mult prea bine la societatea italiană.
Adică ne-am lăsat contaminați de o societate în care adevăratele valori sociale, precum familia sau prietenia, și valorile spirituale au lăsat locul unor pseudo-valori.
Cred că o societate bolnavă de egoism și consumism așa cum este cea italiană poate transforma orice persoană, oricât de sensibilă și dotată cu calități umane, într-o mașinărie a cărei unic scop este de a munci și a câștiga tot mai mult și mai mult.
Ce ți-e și cu integrarea asta !
Românul vine în Italia sărac din punct de vedere material dar bogat spiritual, iar atunci când pleacă, dacă mai pleacă, are câțiva gologani în plus prin buzunare dar cu siguranță și ceva lipsuri la capitolul „Suflet”.
Aș putea spune că majoritatea dintre noi, românii din Italia, am copiat perfect modelul poporului gazdă și ne-am vândut sufletul diavolului pentru iluzia unei bunăstări. Adică pentru un televizor ultraplat, un mobil cu foto-cameră și o mașină cu mulți cai putere.
Moșgavrilă, de 10 ani emigrant în Italia
