Coșmar!

Zilele trecute am avut plăcerea să ascult la Radio România Cultural, în emisiunea „Teatrul Național Radiofonic” și sub sigla „mari spectacole”, o piesă de-a mea ce-o credeam uitată – „Noaptea” – cu atât mai mult cu cât, la data înregistrării, dădeau viață textului mari actori precum George Constantin, Virgil Ogășanu, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu, Mihai Mereuță, Ruxandra Sireteanu, Ștefan Mihăilescu Brăila ș.m.a. După care, inexplicabil, în loc să visez frumos, toată noaptea am avut coșmaruri: m-au copleșit amintirile și mi-am reamintit avatarurile teatrului românesc dinainte de ’89, mai ales, că nimeni nu-și poate închipui câte imposibile vămi trebuia să parcurgă un text autohton până a ajunge pe scenă.
L-am visat – pe cine credeți? – pe Caragiale: venise să-mi propună o piesă cu temă asemănătoare pentru scena Naționalului ieșean. „Monșer – mi-a zis – contez pe amiciția dumitale. Ești director de Național, ți-am adus o piesă. Iacătă-o” (și-mi întinde „Convorbiri literare”). „Cu bucurie, coane Iancule, da’ trebuie, întâi de toate, o recomandare de la un cenaclu.” Caragiale s-a crucit: „Cum, bre, și-n cazul meu?” L-am lămurit că-i lege și nu-ncape tocmeală: chiar și comediografi mult mai prestigioși ai epocii, precum Davidoglu, Baranga, ba chiar și Iacoban, au nevoie de-așa țidulă. E hotărârea șefului statului – piesele să fie dezbătute mai întâi în cenacluri de către oamenii muncii.
Cum-necum, conu’ Iancu și-a pus în mișcare relațiile (Preotescu la Diaconescu, Sachelărescu la Costică Ionescu…) și iată-l înarmat cu adeverința emisă de Cenaclul Casei de Cultură din Podul Turcului. Urma avizul repertorial al organizației de partid de la Teatrul Național, alcătuită mai ales din „oameni ai muncii aflați direct în producție”. Reglementele permiteau primirea a numai 12% intelectuali în partid, așa că în O.B. combăteau pompierii teatrului, cizmarii, tâmplarii, șoferii, lăcătușii ș.c.a. Portarul Anghelache a susținut piesa („avem nevoie de un suflu nou…”) și s-a ales cu un clondir de mastică din partea autorelui.
La fel de obligatoriu era pasul 3: discutarea textului într-o fabrică sau CAP. A venit și Caragiale la uzina Nicolina, dar când a dat ochii cu starea clasei muncitoare abia ieșită din schimb, s-a temut de un 1907 industrial și a dat bir cu fugiții. Piesa a trecut repede, fiindcă muncitorimea avea alte griji (coada la parizer.) Pasul 4: aprobarea repertoriului în Comitetul județean de cultură. Caragiale a înroșit preventiv sârma telefonului, luând membrii Comitetului pe rând: „monșer, știu că mă iubești…” La Secretariatul Comitetului Județean PCR n-a avut curaj să intervină; s-a ales doar cu recomandarea blândă a unui „final mai luminos”. Pasul 5 se petrecea la Bucuresci, taman la Ministerul Culturii (CCES). „Mofturi!” – a ricanat Caragiale. I s-a cerut eliminarea violențelor de limbaj și mai decisa conturare a personajului pozitiv, plus (adică, minus) renunțarea la scenele violente: până la final, preopinenții să se împace. Pasul 6 aduce decizia în tăriile cerului, unde oficia Dumnezeu-Popescu: Secretariatul CC al PCR.
Autorul ofta la Capșa, în așteptarea hotărârii de sus. Piesa n-a fost respinsă, ci trecută la „rezerve”, fiindcă nu făcea parte dintre „comenzile sociale” (teme: omul nou, metroul, Transfăgărășanul…). Peste doi ani, la vizionare, onorata Comisie a considerat necesare alte costume, mai puțin sărăcăcioase (personajele veneau din breasla calicior care, la vreme de ciumă și după bejenirea Domniei prin pădurile Dobrovățului, au stăpânit o noapte târgul Ieșilor). S-a cerut alt fond muzical (prea suna apăsător), alte uniforme la gărzi, retușarea imaginii turmentatului (în fond, o victimă a nedreptăților sociale), inversarea scenelor IV cu IX și VIII cu XIV, precum și verificarea modului în care actrița X a ajuns pe scenă la Iași, deși era repartizată la Turda (directorului i-a crescut pulsul și i s-au umezit instantaneu ochelarii).
A venit rândul cenzurii, care a identificat sumedenie de „cârlige” actoricești ce pot sugera alte parascovenii și a cerut o nouă vizionare, când spectacolul va fi cu adevărat curat. La o săptămână după premieră (mare succes!), l-am căutat pe conu’ Iancu, spre a-l invita la spectacolul-dezbatere de la Combinatul de utilaj greu. Nimeni acasă. Un bilețel pe birou: „Nu mai rezist. Emigrez. Trimite-mi la Berlin lista cu noile modificări.” Iac-așa era pe vremuri, boieri dumneavoastră! Noaptea… minții!