Coșmar diurn

Te trezești într-o duminică dimineața cu razele soarelui mângâindu-ți genele. Te aștepți la o zi frumoasă, o zi așa cum ți-ai dori să fie toate zilele care ți-au mai rămas de trăit. Apoi, după ritul fiecărei dimineți – cu duș, bărbierit, nelipsita cafea – te hotărăști să faci o scurtă plimbare în aerul proaspăt (atât de proaspăt cât permite orașul). Ieși din casă și … oroare. Buncărele de gunoi montate chiar în marea intersecție a unui bulevard cu o stradă intens circulată, grație unor capete luminate, se revarsă abundent, pestilențial și abject peste trotuarul găunos și strada cariată precum măseaua de minte a unei babe, ascunzând privirii bordurile sparte și gurile de canal căscate pentru a cuprinde tot ce pot (vezi foto).
Raiul muștelor negre și băloase, al câinilor comunitari și al câtorva oameni ai gunoiului – fatidică imagine a unui oraș cu pretenții, cu serbări și zile dedicate pe ritmuri de opinci bătute în horă, cu mașini de lux și driveri snobi, cu ifose și multe (oho!) multe fițe.
“Ehei!”, îți spui. “Ehehei…! E clar că sunt prins în plin coșmar. E clar că încă nu m-am trezit. Ar fi vremea să mă pișc, dar nu știu cum s-o fac pentru ca gestul să aibă efect, să nu fie doar iluzia acțiunii, așa cum se întâmplă cel mai adesea în somn.”
Dorești să te asiguri că tot ceea ce ți se întâmplă, acum, aici, și în acest timp de început de mileniu, este doar proiecția subconștientului tău pervers, erupția frustrărilor de peste zi, paranoia constantă ce te însoțește în ultimul timp, pe care doar o bănuiești – căci oare cum ar putea altfel să fie când te simți singurul care vede în jurul lui o mișelească nepăsare, o conspirație a mojiciei sub o fatidică umbrelă a nepăsării și incompetenței. Așa că, după ce-ți tragi singur palme constați că ești treaz bine mersi. Și cazi încet pe gânduri. Și te întrebi: “Cu ce dracu’ am greșit că a trebuit să mă nasc în buda asta de țară?”.
Frustrări, sictir, cinism, neputință… Trăiri specifice românului care și-ar dori să fie neamț și care nu este nici o clipă lăsat de cei din jurul lui nici să viseze la aceasta. Pentru că ei iubesc prea mult spiritul de român verde, verde precum un cadavru lăsat pradă muștelor. Lor le place prea mult bârfa în fața unei halbe de bere răsuflate. Este în firea lor scuipatul pe stradă și senzația atingerilor trupești la cozile pentru te miri ce, remarcile grosolane și apăsarea claxonului la vederea unui dos de damă în minijupă, observațiile – așa zis filozofice – de o banalitate năucitoare, dovadă zilnică a unei crase inculturi ce nu poate fi mascată de nimeni și nimic. Și acești români “verzi” sunt – din nefericire – mulți. Și dintre ei, periodic se aleg, logic, și reprezentanți, lideri, căpetenii, bulibașe… Toți întru spiritul și chipul celor mulți. Iată de ce, coșmarul continuă. Și continuă, și continuă… Să-ți tragi palme.
George Mahalu