Corupția, la 1829

Tot mai puține chioșcurile de ziare! Când găsești câte unul, ți se răspunde „gazeta cutare nu vine la noi”. De unde se vede că firmele de difuzare fac selecție după criterii doar de ele știute (sper că nu politice). O explicație pare a fi la îndemână: ce mai contează, toate gazetele le afli pe internet. Chiar dacă forța literei imprimate pe hârtie este net superioară celei voiajirisite pe net, iar lectura pe monitor a unui text care vine și dispare la apăsarea unui buton n-are cuvenita încărcătură de temeinicie a textului tipărit (la care adăugăm și obișnuința lecturii de dimineață, odată cu matinala cană de cafea) tineretul mai ales, cocoșat pe tablete și smartfone-uri, este văzut la chioșcul de ziare ca să cumpere țigări, cafea în pahare de carton și bilete de tramvai… După Centenarul Marii Uniri, vine rândul unei aniversări care, sper, nu va fi trecută cu vederea: în 2019, presa românească împlinește 190 de ani. Aproape două secole de tipar pe hârtie; va mai prinde suta a doua de ani? Eu sper că da. Gazeta românească e pe cât de bătrâioară, pe atât de respectabilă; cine mai răsfoiește azi, barem din simplă curiozitate, fila galben-cafenie? Ar avea mai întâi surpriza să cunoască direct, de la cea mai credibilă sursă, etapele evoluției limbii române literare, dar mai ales, s-ar convinge că nimic nu-i chiar așa de nou sub soare și că de la relatarea din 18 februarie 1829 („Vinerea trecută, Alteța Sa Monseniorul Prinț Mareșal a primit complimente de felicitare privind noua demnitate de Mare Hatman…”) până la știrea cu găina născătoare de pui vii la aceea cu amorurile unui secretar de stat, ori la avatarurile justiției, nihil nove sub sole. O temă fundamentală pentru presa secolului XIX era, n-o să credeți… lupta contra corupției! L-a mobilizat până și pe aga Asachi, care, în 1883, versifica sârguincios: „Patrioții între sine unii alții groapa sapă / Din averea cea străină epitropul se adapă. / Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfânt / Vinde direptatea celor meseri și-al său jurământ”, pentru a ofta în spiritul „Epigonilor”: „Unde-s giunii care patriei reazim, viața ei să fie?”„Oamenii de parolă” ai României europene sar precum cosașii din partid în partid, făcând din programe și ideologii gărdulețe-fantomă, lesne de ocolit, dacă nu chiar de ignorat, minciuna de azi o dreg cu minciuna de mâine, și-au rotunjit teșchereaua și nu mai vor la Sângeorz Băi – direct la Nisa și Monte Carlo, că așa făceau și străbunii la „iuli, pe călduri”, vorba Chiriței. Unde-s giunii patriei? La coadă la pașapoarte, un-să fie? Altă temă de tânguire, la fel de actuală în 2018 ca și-n 1829 era (și este) relația României cu Europa. Predecesorii lui Lucian Boia, după ce constată că „nația noastră este cea mai înapoiată decât toate neamurile Evropei”, au o viziune mai puțin posomorât-fatalistă asupra destinului românilor, văzându-i, totuși, capabili să ia ceva lumină de la a „moraliceștile mădulări ale familiei evropene, a cărei rază de învățătură de atâtea veacuri se resfrânge și pe orizontul nostru”. Gazetarul de la 1829 cerea încă de pe atunci „îndoite pasuri și sârguințea de a ne porni spre câștigare în parte a celor întârziete”. De pornit am pornit, dar iată-ne în etern stand-bay la porțile Schengen, fiindcă „mădulările familiei evropene” pentru unii îs mumă, pentru alții, ciumă… Cât despre limba presei române, să-l citim pe Ion Heliade Rădulescu, cât se poate de actual și acum, în 2018: „Fel de fel de croitori aleargă acum ca să îmbrace (limba română, n.n.) unii cu haine pestrițe, unii cu haine mai largi și alții că hainele cu care se află nu-i mai ajung a se acoperi, să le taie în bucăți, să le înnădească, să le înnoade și să le coase ca să-i ajungă”. Sigur că limba n-avea cum să rămână la stadiul ce-l ilustrează frazele citate în cuprinsul acestei tablete, numai că se cuvenea regăsit, descusut, răscusut și, pe alocuri, recroit, însuși portul ei cel românesc (avea s-o cuteze Eminescu); nu înveșmântări de paradă cerea Heliade, nu straie calpe de import, nu împopoțonări snoabe și inutile. Cât despre deontologia gazetarului, tot Heliade se întreba: „Se luptă scriitorii noștri ca niște civilizați creștini, sau ca niște tâlhari și barbari, ca niște bravi, sau ca niște delatori?” Greu de răspuns, rămâne veșnică țintă a nedumeririlor zilei. Pardon: target.