Cortina de sticlă: Poetul – preot din Bucovina

Într-o caldă prezentare la volumul Păstorul viziunilor, Cezar Ivănescu deslușea două dintre mărcile specifice poeziei lui Constantin Hrehor: „Ca și pentru Paul Emanuel – zice Cezar Ivănescu, într-un adevărat spirit ecumenic, unind, în spirit măcar, pe catolici cu ortodocșii -, pentru Constantin Hrehor «Poesia-i veșmântul de sărbătoare al lui Dumnezeu», făptura umană degradată, umilită, îngenunchiată se mai poate salva murmurând versuri sau rugăciuni, anamneză fragilă care-o apropie de viziunea primordială a Logosului creator“; și, tot acolo, Cezar Ivănescu remarcă „autenticitatea emoțională“ a poeziei lui Hrehor. De altfel, tema-pivot a cărților sale este poezia, iar figura lirică de focalizare a discursului rămâne poetul însuși care caută mereu „trupul de aer se târăște, cum spune, prin galeria obscură a paginii pentru
a-și (re)descoperi inima – fereastra izbăvitoare. Alegând numai „pe jungla roșie a inimii“, poetul din cărțile lui Constantin Hrehor nu percepe realul prin ceea ce s-a numit „vederea secundă“: nu-l interesează ce se vede, cum voia Radu Petrescu, ci, mai ales, ce simte. Textul e zidărie, construcție; până la formele și culoarea acesteia, însă, vor fi fost criteriul inimii și lumea văzută prin „țevile inimii sacre“, care e altfel: aici liniștea și spaima au culoarea mov, sub text e un papirus, mulți sunt de purpură, cuvintele se adună după un zid nevăzut, țipătul e verde și singurătățile, albe. Trecută prin inimă, poezia e continuă explorare a lui nimeni și a nimicului, pline de sensuri, însă: „când faci poezie/ ești al nimănui, nimicul în preajmă e un/ invincibil imperiu,/ nimeni nu are cu ce să te ajute/ ești ca sub dărâmăturile de după cutremur/ auzi gemete din toate părțile/ auzi huruitul îngrozitor din pământul/ de sub tine, auzi semne foșnind sus/ ca niște arătătoare într-un ceasornic uriaș/ cum umbra lor spintecă corăbiile mării/ cum umbra lor acoperă cu beznă emisferele./ nu spui prietenilor, pribegilor cu care/ te însoțești spre emaus/ pentru ce tai flacăra în lampa demodată/ bolborosești în toate limbile numiri/ te sufoci/ în strânsoarea inelelor de foc/ ale propriului sânge/ ca antonie ascetul împresurat de ispitele/ deșertului,/ nu spui nimic/ poesia ca și moartea/ e-o experiență personală/ nimeni din capătul ei care nu-i nicăieri/ nu a venit să-i comunice/ neînțelesurile…“ (prelecțiune).
Frapează în poezia lui Constantin Hrehor refuzul memoriei culturale a textului, una din temele preferate de poeții generației sale; pentru Hrehor, codul cultural apasă, strivește, taie „jungla“ inimii, o cartografiază, îi risipește farmecul misterios: poetul caută, mai degrabă, memoria văzduhurilor. Această temă oferă una din structurile de profunzime ale cărților lui Constantin Hrehor; o regăsim peste tot, în diverse ipostaze, poate cea mai radicală, aparent „eretică“, în două poeme din Lup fără haită; astfel, dacă în „curs despre curgerea filosofiei“ se spune că poetul „e o dobândă fără limite a nefericirii“, iar „singura pulbere salvatoare e Poesia“, ilustrele versuri venind, iată, din „lumea celor care n-au cunoscut niciodată cuvântul“, în „istoria literaturii către origini“, poetul îndeamnă la revoltă, la dezvățul de cuvinte și la întoarcerea dincolo de origini, înainte de Logos: „în același dezvăț de cuvinte/ cu respirații scriem/ apocalips/ e pâinea peste prea mult circ;/ uite necuvântătoarele/ de dinainte de-a fi cugetarea/ ce liniștite-și pasc umbra/ cât anonimat/ atâta poesie“. E aici o interpretare personală a unei teme de lungă tradiție în poezie, venind de la începutul Evangheliei după Ioan: „La început a fost Cuvântul“, în adevăr, înainte de El, însă, va fi fost lumea celor care nu L-au cunoscut niciodată. Mai fericită, poate? Astfel: „(ce versuri ilustre dă din viscere/ tristețea,/ ce ambiguități unice agonia,/ ce minunată e lumea celor care/ nu au cunoscut niciodată/ cuvântul!)“? De la cuvânt încep, iată, îndoiala, suferința, interogația, toată drama, dar și superbia ființei; înainte nu erau decât lumina sângelui între stâlpii frigului, mirele și mireasa – figuri lirice importante în poezia lui Hrehor -, ca o nuntire a inimii cu frigul realului de ghips, creat prin cuvânt: nu întâmplător, poetul și poezia se asociază lunii decembrie (rațiunile de istorie literară sunt subtextuale: atunci, în decembrie, au murit/ s-a născut Dosoftei, Marin Sorescu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, de exemplu): „de mulți ani în decembrie/ moare câte un poet/ poarta cerului se subție, cad îngerii din șa./ veacul retoric începe într-un singur verset/ până la sânge tras la rindea./ acum nici zgârcit aici nu mai ninge/ steaua colindătorilor taie poteci prin noroi,/ în octava de sus spectacolul zilei ieftin se stinge,/ anonime se sting ferestrele lumii în noi./ au gust de absint/ stihurile zvârlite cruciș / sub plita ironicului secol sărac,/ umedă umbra tigrului scârnește-n desiș/ precum osia strâmbă în zodiac/ și iar e poesia/ o pasăre împodobită cu răni/ și iar e poetul un curcubeu împușcat,/ de mulți ani în decembrie nu mai e pază în vămi/ și indiferent doarme zeul împărat…“ (de mulți ani în decembrie). În lumea celor care n-au cunoscut cuvântul e sângele poeziei; în lumea care, spre nenorocul ei, a învățat cuvântul, realul numit e, adesea, al circului, bufonului, al unei garderobe de măști.
Într-o altă ordine, universul inimii se unește cu teritoriul realului în ceea ce aș numi geografia interioară; Bucovina lui Constantin Hrehor, asemeni Câmpiei lui Panait Istrati și Fănuș Neagu ori Deltei lui Tudor Dumitru Savu, expresia unui anumit spațiu trecut prin filtrul estetic: Sucevița e „grinda cu greieri“, pe plutele Bistriței „Dorna se-ntoarce la vară“, la Grănicești „grădina revărsată în casa mare/ albă/ în lacul ucenicului plin de pâlpâitoare/ firide,/ peste bârlogul femeii/ concertele brandemburgice încă o dată“, iar când „mă duc cu tăietorii de lemne/ s-aud lupii îngerește cântând/ luna-i o sfeclă roasă de iepuri bezmetici/ în calendarul curmat/ de frunza lemnului sfânt“. Acesta e universul inimii; teritoriul realului e un oraș surdo-mut cu „nesfârșite plecări, plecări definitive/ case vulgare/ flăcări pretutindeni/ câinii adunați la popota depozitelor de/ gunoaie…“. Imaginea orașului, unde, de dimineață până seara, se cioplesc idoli și „nimicia predică stadioanelor părăsite“ este una din metaforele obsedante ale liricii lui Constantin Hrehor, structura cea mai complexă regăsindu-se în Pianul înzăpezit și Lup fără haită; spațiul poetic al orașului provincial – topos bucovinean. Aproape nimic din Bucovina, aici; undeva, realitatea de mucava a burgului e „spartă“ de nostalgia mării (tranșee în timp de pace), altundeva, cantina flămânzilor e vis-à-vis de „cazarma îngerilor șchiopi“, iar săptămâna care adună zilele ca pe „o colecție de cizme prăfoase“ explodează într-un vis născut „între anticariat și geamul roentgen“ (bătaia cu poesii): realul se adună în acest oraș: „același oraș – o antichitate prelungă:/ biserici în comă, pe balustrade locuitori/ fără nume, discoteci, câini și mâța ta/ în rucsacul sudorii/ așteptând agentul zoo./ aceiași castani/ același tramvai verde/ doar cimitirul își mai schimbă geografia/ în expansiune – rutenii, evreii, rromii,/ pravoslavnicii, catolicii, penticostalii, baptiștii și/ din când în când câte un politician de frișcă/ despre care nu știe nimeni de ce nu-și ia/ tot neamul …“ (toate ziarele mor seara). Universul inimii, însă, figurează cercul ermetic (bacovian) al burgului leneș, iar păstorul viziunilor naște o lume veselă, colorată intens, dincoace de plictis și dincolo de cotidianul inert.
Cu sufletul în mână, învăluit „de muzica raiului gol“, filtrând mereu realul în formă de inimă, poetul își regăsește spațiile de identificare în somnia/ trezia oglinzii („invenție nebună“, loc al pierderii, perfid) și în singurătate: „solitudinea e singura victorie“, „singurătatea e singurul urmaș/ care ne moștenește pentru totdeauna“, zice poetul despre singurătatea „mai goală decât un nud grec, mai mincinoasă/ decât graperiile boreale/ atotputernică, atotțiitoare“: ca poezia însăși pentru un poet adevărat care se întreabă, retoric, firește, în Cheile Împărăției: „E grav când civilizația e sinonimă cu înstrăinarea; când se secularizează și sufletul, ce mai e de secularizat?“. Chiar: ce mai e de secularizat? (Ioan Holban, scriitor și critic literar ieșean; material publicat în Ziarul Lumina)