Corifeul și genialul

O ultimă raită prin documentele Institutului de Arte „Matei Millo” tezaurizate la Arhivele Naționale. O întreprindem nu numai pentru a afla câte ceva despre începuturile într-ale artei ale unor cunoscuți slujitori ai scenei românești (Emanoil Petruț, Tamara Buciuceanu, Octavian Cotescu, Tatiana Iekel, Victor Tudor Popa ș.a.) formați în școala ieșeană de teatru, ci și pentru a oferi cât de cât o imagine a învățământului artistic superior de odinioară, prea puțin cunoscută generațiilor veacului XXI de actori și regizori. Atunci, școlarizarea se plătea, cuantumul taxei stabilindu-se în funcție de fatidicele „categorii sociale”. Exista, desigur, examenul de admitere, dar adevăratul „izvor de cadre” era o „Comisie de depistare” ce se deplasa în fabrici, la sate, în unități militare, pentru a descoperi viitori actori „cu origine sănătoasă”. Cât se poate de explicabil atunci, adevăratul val de eliminări definitive la începutul semestrului II, cu motivația „lipsă de aptitudini, fizic nescenic, lipsă totală de sensibilitate, defecte ireparabile de dicție”. De ce n-or fi fost văzute de la bun început? Nu-i vorbă, ministerul intervenea, decizând ades reînmatriculări. Unele cu motivație absconsă („din oficiu”), altele cu explicații mai „lumești”: „Studenta I.V. va fi reprimită fiindcă are calități fizice și origine socială sănătoasă”. La vremea aceea, era de-ajuns!
Tot Ministerul comunica exmatriculările definitive pentru „atitudine dușmănoasă față de regimul de democrație populară”, exercitând constant și o sâcâitoare dădăceală prin arogarea dreptului de decizie în mai toate chestiunile curente. Numai că adresele sosite la Iași conțineau grave greșeli gramaticale de genul „ve-ți comunica”, „trimite-ți”, „sar face” ș.m.a… Prezența la program era obligatorie, dar puteau lipsi, când considerau că le este necesar, „activiștii PMR, UTM, ARLUS”, iar profesorii erau invitați oficial să manifeste „indulgență și răbdare față de studenții veniți din producție”. Viitorii artiști au fost obligați să asiste și la autopsii la IMF (probabil, ca lucrare practică la cursul de anatomie – pe care, totuși, nu l-am regăsit în Programă…); o singură studentă, Maria Ciochină, „s-a arătat impresionată, în rest, reacții obișnuite”.
Producțiile Facultății de Teatru erau structurate după cum urmează (2 martie 1950): Imnul RPR, Imnul URSS, poezia „Chemare” de Maria Banuș recitată de Eugenia Gorea, poezia lui Nicolae Tăutu, „Execuția”, în interpretarea lui Emanoil Petruț, și poemul „Zoia” de C. Dragoș (?), recitat de Tatiana Iekel – greul spectacolul l-a dus Facultatea de muzică. Cu alte prilejuri s-au reprezentat și piese într-un act ori fragmente cu tâlc alese din creația clasicilor – evident, în primul rând sovietici. De altfel, întreaga prestație universitară era așezată sub semnul victorioasei stele roșii a Kremlinului și a respectului nemărginit față de „cea mai înaintată artă a lumii”.
Toată apăsarea sarcinilor de natură ideologică cădea peste bietul profesor de marxism Ilie Grămadă (între altele, licențiat în… Teologie la Cernăuți), viitor director cu realizări onorabile, într-o perioadă mai târzie și ceva mai dezghețată, la Teatrul Național din Iași. La sărbătorirea celor 80 de ani de la nașterea lui Lenin, ministerul a bătut depeșă, comunicându-i a-toate-făcătorului la Catedra de Marxism tema conferinței pe care trebuia s-o țină în fața întregului Institut: „V.I. Lenin, cel mai mare corifeu al științei și învățător al proletariatului mondial, I.V. Stalin, genialul continuator al operei lui Lenin”. Un adevărat triumf l-a constituit vizita regizorului sovietic Pavel Markov: „în urale și lozinci, tovarășul sovietic a vorbit despre învățătura marxist-leninistă” (se raportează ministerului), „împărtășindu-ne din inepuizabila experiență a Țării Socialismului biruitor”. Și uite-așa, la Cămin, doi într-un pat, la Cantină, cu bucuria zilnică a aceluiași „crep” din griș cu apă, în sala de curs cu ochii mijiți din pricina prea strălucitoarei arte sovietice, studenții ieșeni au deprins meseria scenei și, când le era profesia mai dragă, neașteptată telegramă de la onor Ministerul: Institutul „Matei Millo” se desființează (după nici trei ani de activitate!), studenții urmând să fie risipiți pe la București, pe la Cluj, unde funcționau facultăți similare. De ce s-a desființat cea de la Iași, orașul în care s-a născut teatrul românesc, și a fost păstrată cea de la Cluj? Simplu: nu putea fi desființată cu nici un chip Secția maghiară. Și-am încălecat pe-o șa…