Credința, iubirea, nădejdea, virtuți teologale, sunt limpezi ca niște cristale poliedrice, dar puritatea lor este însoțită, ca o trenă înclinată spre lume, de oglindirea în sufletele noastre. De aceea, puțini și reușesc să mențină virtutea la o altitudine nemaculată. Să fii credincios, iubitor și nădăjduitor, transparentizând elementele umanului până în clipa deplinei lor integrări celeste, reprezintă de fapt un fel de-a patra virtute, prin care acestea se logodesc definitiv cu Domnul. Oamenii însă rămân oameni, omenescul din noi înșine fiind ca o greutate care pe mulți îi înrobește. Să vedem cum stau lucrurile.
Rar întâlnești un om care îți va spune că nu crede, nu iubește, nu speră. Suntem oameni tocmai fiindcă avem încrustate în noi aceste trei cristale. Problema se ivește din clipa în care sufletul nostru, prin înglobare, ajunge să le facă de nerecunoscut. Individul crede, dar în ce crede el? Crede până la urmă în fantoma propriului eu, în stafia propriilor iluzii, în statuia de fum a celebrității. Individul iubește, dar ce iubește el? Se iubește pe sine, eventual își iubește familia, nutrește un sentiment vag pentru ceea ce mai înseamnă țară. Individul speră, dar în ce? Tot în ceea ce într-un fel sau altul este legat de persoana sa și de un anumit progres în ordinea acumulărilor materiale. De aceea, cristalele încrustate în sufletul nostru își pierd limpezimea. În cel mai fericit caz ia naștere un fel de ambiguitate, aceasta în cazul artiștilor care, în dorul lor tulbure de-a crea, au impresia că ar ieși din ei înșiși și în felul acesta ar realiza o comunicare superioară. Artistul de aceea este exemplul cel mai trist, deoarece în cazul lui fenomenul pervertirii celor trei virtuți cunoaște gradul cel mai înalt de rafinament. Din acest motiv oamenii care se lasă cel mai mult iluzionați și chiar viciază mediul prin iluzionare sunt paradoxal cei mai dotați dintre noi. Savantul ilustru și artistul genial probează efectul maxim al felului în care duhul intrat în om produce o plasmă densă a himerelor. Nu poate fi altcumva de vreme ce în înfruntarea permanentă cu noi înșine facem următoarea confuzie: așezăm pe prim plan talentul și știința de carte, depreciind sau privind cu o îngăduință cvasi-disprețuitoare adevăratele aripi prin care omul se înalță la cer și care sunt chiar rugăciunea ca post al sufletului și postul ca rugăciune a trupului. Ele două redau limpezime virtuților creștinești și dacă li se mai adaugă și milostenia, atunci șansele noastre de-a scăpa de balast cresc foarte mult. Uitarea de sine este sinteza acestei lucrări. Făptura care a reușit așa ceva, în ordine dumnezeiască, înseamnă mult mai mult decât erudiții și talentații, decât toți cei fandosiți și infatuați. Un om ușor, eliberat din robia față de sine însuși, se duce către cer ca într-un regim de imponderabilitate duhovnicească. Nici un fulg de păpădie desprins din ireala corolă nu va realiza o ascensiune mai firească. Asemenea oameni sunt pe deplin purificați, iar oglindirea virtuților în sufletele lor nu mai întâmpină nici un obstacol. De aceea, vorbim despre cei „săraci cu duhul”, adică despre aceia în care duhul lucrează neîngrădit și face din sărăcie mediul de acțiune cel mai propice. Sărăcia aceasta nu este de ordin material, ci-l redă pe omul descărcat de balastul ființei sale grase. Se poate spune că asistăm la un fel de proces de dezintoxicare. Uitarea de sine reușește să-l vindece pe cel mai înrăit toxicoman și aruncă cu nespusă grație voalul ceresc peste corpul unei lumi nerușinate. În asemenea momente au loc mari dezlegări și descătușări, universul se înfrăgezește, cerurile se deschid, aripile oamenilor sunt mai strălucitoare decât ale păsărilor și tot cosmosul zboară spre întâlnirea cu propria sa obârșie. Este cu adevărat clipa sublimă de har care face din freamătul celor văzute o coregrafie sau o caligrafie realizată de îngeri.
(Dan Stanca, sursa Ziarul Lumina)
