Evanghelia care se citește în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înțelesuri duhovnicești. Ea privește nu numai pe Sfântul Apostol Petru și pe ceilalți ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea privește Biserica întreagă și pe fiecare creștin în parte. Înțeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situațiile în care Biserica întâlnește ostilitate și respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale și colective. În acest sens, în cartea „Constituțiile Apostolice” se spune că biserica-lăcaș de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezența lui Hristos în corabie pe mare și prezența Sa în Biserica din lume.
Biserica în formă de navă
Așadar, biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituțiilor Apostolice scrise la sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituțiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca biserica, înainte de toate, „să fie lungă și încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părțile în față să aibă pastoforii, adică proscomidiarul și diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii”. Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare și nici arbitrară.
Corabia – simbol profetic al Bisericii
Forma de corabie a bisericii ca lăcaș de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni și a unor viețuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovnicește că ea este un spațiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat și de moarte. Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, care ajută pe creștini să lupte cu furtunile și marea învolburată a istoriei și să treacă de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă.
Biserica în formă de corabie
A doua prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spațiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat. În spațiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conținea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron și cupa cu Mana din pustie, iar în spațiul numit Sfânta se rugau preoții, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în fața și împrejurul Cortului Mărturiei.
A treia prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spațiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare și era zidit din piatră. Acesta era compus tot din trei spații distincte: Sfânta Sfintelor – spațiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spațiul interior rezervat pentru rugăciunea preoților, și Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii și alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii. Aceste spații ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colțuri și fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conținea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron și cupa cu Mana din pustie.
În Sfânta se aflau: Sfeșnicul cu șapte brațe (menora), Altarul pâinilor (12) și Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) și Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoților, așezat pe doisprezece tauri, grupați câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale. De reținut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfințirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfințire a unei biserici creștine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, și anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viața veșnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).
Credincioșii sunt uniți între ei, cu creațiunea cosmică, cu cea îngerească și cu Treimea
Ca o concluzie, menționăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificații simbolice – mistagogice ale spațiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, și ale altora. Iată ce spune Sfântul Simeon:”Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) și prin cele dinafară, închipuiește pe Însuși Hristos Care este îndoit înțeles, Dumnezeu și om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui și după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui. De asemenea, închipuiește pe om care este trup și suflet, închipuiește și Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Ființa și cunoscută în pronia și în energiile Ei necreate. Mai închipuiește și lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos. După alt înțeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul și altarul, ceea ce închipuiește Treimea și cetele cele de sus, cetele îngerești, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, și grupurile credincioșilor care au o întreită împărțire: a celor hirotoniți, a celor în drum spre desăvârșire și a celor în stare de pocăință, catehumenii care se pregătesc să se boteze. La fel, cele de pe pământ, din cer și mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuiește cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri”.
Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: „Aceste înțelesuri ale lăcașurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărțită de lumea îngerească, de cea pământească și de om, ci Ea se află în toate și toate în Ea. Credincioșii sunt uniți între ei, cu creațiunea cosmică, cu cea îngerească și cu Treimea. Numai păcătosul este despărțit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate” (op. cit. p. 74).
Așadar, reținem că biserica – lăcaș de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creștină care mărturisește pe Hristos Domnul și se împărtășește din viața și iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Altar, spațiul în care se sfințesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfințeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuși Hristos Cel răstignit, înmormântat și înviat din morți. De fapt, un lăcaș de cult creștin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică și o reflecție teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci și prin modul de organizare a spațiului sacru ca spațiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.
Înțelegând mai bine simbolismul spațiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaș de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu și cu semenii noștri, ca izvor de lumină și bucurie a vieții binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin
(† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
