COPYRIGHT

Prin 1953, la Liceul din Suceava, un coleg m-a turnat și, în urma percheziției ghiozdanului (ce ți-e și cu perchezițiile astea!) mi-a fost găsit corpul delict: o carte îngălbenită, din vechea colecție „15 lei”, care, după cum suna denunțul, o citeam pe sub bancă. La ceasul ritualei primiri în UTM, am fost singurul respins. De la Comitetul Orășenesc venise tovarășul Ivan, care – parcă-l văd, era încălțat cu cizme – ținea „corpul delict” de-un colț, cu scârbă manifestă, și-l clătina acuzator în fața „adunării generale”: „Iată ce otravă aduce în școală elevul Iacoban!” De fapt, pe tovarășul Ivan îl chema, strămoșește, Ioan, dar așa se-nscăunase moda printre activiști. Și colegul Ion, fiul fostului prim secretar, se re-botezase, conjunctural, Ivan. Cartea, e drept, cam rufoasă, îl avea ca autor pe Arthur Conan Doyle și mi-o împrumutase profesorul de română Ștefănescu, mare amator de romane polițiste. N-avea nimic „putred și otrăvitor” – de altfel, a și apărut, prin 1975, într-o colecție a Editurii Tineretului. L-am întrebat pe tov. Ivan dac-a citit-o. Răspunsul: „Nu-i nevoie, știm noi ce mizerii se publicau în colecția „15 lei”. Așa că am rămas singurul ne-UTM-ist din clasă… Conan Doyle, însă, m-a urmărit și avea să-mi aducă necazuri și mult mai târziu. Pentru a susține material ansamblul producției editoriale, nou înființata Casă de presă „Junimea” a tipărit și romane polițiste, de pe urma cărora se puteau trimite în librării cărțile „în pierdere”, mai ales cele de poezie. Făcând socoteala anilor trecuți de la moartea lui Doyle și constatând că se depășise de mult perioada în care, potrivit legislației internaționale, mai funcționa protecția drepturilor de autor, am dat la tradus și am trimis fără grijă la tipar una dintre cărțile autorului considerat clasic al literaturii de gen. Surpriză: la finele anului, primim o scrisoare oficială, via Ambasada Elveției, prin care eram somați să achităm în valută drepturile de autor unei societăți ce… îngrijea mormântul lui Doyle și, în această calitate, primise, de la tribunalul din Zurich, statutul de moștenitoare legală a romancierului. Am făcut pe dracu-n patru și-am plătit. Chiar strâmbă, legea-i lege! În primii ani de după 1990, din rigorile copyright-ului s-a ales praful și pulberea. Se publica cu iresponsabilă voioșie tot ce putea aduce succes financiar, fără urmă de respectare a legilor! S-au încasat milioane peste milioane din piratarea operei kitsch a Sandrei Brown, ba, mai mult, a-nceput să fie scrisă… în România! Cunosc doi ieșeni (unul nu mai este în viață) care-s adevărații autori a nu mai puțin de 5 romane semnate Sanda Brown! Editorii s-au îmbogățit, falșii Brown au primit și ei destul, ura și la gară! La începutul lui 1990, Aristide Buhoiu mi-a trimis, de la Los Angeles, filmele foto ale ediției în limba română a cărții lui Pacepa „Orizonturi roșii” (pentru care deținea drepturi valabile numai în America și cu tiraj limitat). N-ar fi trebuit decât să dau tipografiei filmele și, imediat, cartea apărea pe tarabe. Cum fusese insistent promovată la „Europa liberă”, interesul era, atunci, imens, și tirajul prezumtiv, pe măsură. Reflexele de vechi editor nu m-au lăsat s-o fac și astfel am ratat ocazia îmbogățirii pe seama mătușii Aristide din America. Am căutat autorul (unde să-l găsești pe Pacepa?) și, până la urmă, am aflat cu greu firma deținătoare a drepturilor. Ceea ce a durat aproape doi ani. „Orizonturi roșii” am tipărit-o cu contract de copyright în regulă, dar cu o întârziere ce i-a afectat grav eficiența în plan financiar și, oricum, veniturile au intrat în casieria editurii bucureștene. Măcar bine c-a apărut! Și cealaltă carte a lui Pacepa, „Moștenirea Kremlinului” (mare parte din postfață îmi aparține, deși poartă altă semnătură) am publicat-o tot cu respectarea strictă a legilor copyright-ului. Naivități de provincial!