Copilul – primul psihoterapeut al părinților lui

Françoise Dolto este una dintre personalitățile de renume ale psihanalizei franceze. Și-a început activitatea înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și a abordat cu precădere probleme legate de dezvoltarea copiilor, folosind metode psihanalitice de diagnostic și tratament în tulburările psihoafective și de comportament ale preadolescenților.
Mai jos am selectat un fragment dintr-o carte celebră a autoarei, „Dificultatea de a trăi”, pentru a descrie, folosind cuvintele unei personalități care a revoluționat psihoterapia copilului și a familiei, o problemă prezentă și cel mai adesea greșit interpretată: copilul – loc de întâlnire a zonelor de umbră și de lucruri nespuse ale părinților.
„Copiii noștri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sens de dinamică nerezolvată, de experiențe nefericite refulate în noi; copiii noștri le moștenesc, după cum ne moștenesc darurile și calitățile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare spune, atunci când un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutului părinților? Și ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nu este „bolnav”, el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva prin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcționarea corpului este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinților lui, deoarece este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rând din punct de vedere biologic, apoi emoțional și afectiv; iar prin anumite disfuncții sau tulburări ale stării de sănătate, copilul vorbește despre starea de armonie dintre mama și tatăl lui, în măsura în care aceștia se proiectează în el. Fenomenul proiectării părinților în copilul lor are loc la fel de bine când este vorba despre un copil „din același sânge” sau despre un copil adoptiv; pentru că este vorba despre o relație simbolică, o relație de limbaj: copilul exprimă ceea ce părinții lui închid în ei și nu pot exprima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o stare proastă, dar o poate face și printr-o stare extraordinară de sănătate. Copilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconștientul părinților, ceea ce aceștia nu știu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înșiși. Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune întotdeauna să îți pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui copil nu este doar o naștere trupească, ci și o naștere simbolică, o naștere de limbaj.
Copilul e asemeni mareelor din jurul stâncilor
În ceea ce mă privește, întotdeauna am considerat că rolul psihanalistului nu se reduce la organizarea curelor și nici la acumularea egoistă a unei științe, ci se deschide, pornind de la experiența suferinței umane, dincolo de cabinet și de concepte, către activitățile lui sociale și publice, către intervențiile psihanalistului din viața de zi cu zi. Cuvântul și scrisul psihanalistului trebuie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu viața reală. Intervențiile sale trebuie să îi trezească pe adulți, să îi determine să caute atitudinea corectă în fața problemelor propriilor copii. Această atitudine – dinamică, flexibilă, vie, mereu trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului – odată adoptată poate preveni tulburările, poate canaliza comunicarea simbolică către creativitate și dezvoltare, și nu înspre impasuri. Și este mai bine să previi decât să vindeci.
Atunci când părinții știu ce le aduce propriul copil din punct de vedere simbolic, când îl simt cum funcționează în cadrul familiei sau în compania celorlalți copii, ei vor fi mult mai tentați să îi acorde locul care i se cuvine în funcție de propria lui dinamică, să îi respecte drepturile și libertatea. Într-un anume sens, adulții reprezintă ordinea, copiii, dezordinea, însă, pentru copil, ordinea este ceva care se schimbă în fiecare zi, în timp ce dezordinea se află mereu în același loc! Pentru copil, ordinea este faptul că viața deplasează mereu toate lucrurile; copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul se schimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurul stâncilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi din cauza mareelor!
Copilul, medicament al familiei
(…) Copilul este un fel de medicament al familiei. Medicament, nu în sensul că îi vindecă, ci pentru că devine, ca să spunem așa, un fel de burete pentru problemele lor, iar acest burete viu poate rămâne marcat de interdicția de a dori în nume propriu ceea ce le va permite celorlalți să-și ducă zilele, cel puțin la fel de bine ca până atunci, începând cu momentul în care conceperea copilului respectiv a fost cuvântul obturant între părinții care au decis totuși să conceapă acel copil sau, dacă el a fost deja conceput, să îl păstreze.
Copilul lor este astfel locul de întâlnire a zonelor de umbră și de lucruri nespuse în legătură cu trăirile emoționale ale unuia față de celălalt.” (După Françoise Dolto – „Dificultatea de a trăi”, Povestiri psihanalitice despre copii)
Dr. Andreea Hefco – Ziarul LUMINA