Copilul, mortul și Vindecătorul

„E o dimineață ca oricare alta. Obosit și lipsit de orice motivație mă iau la palme pentru a mă mobiliza să plec spre dispensar.
Același drum, tocit de roțile mașinii, mă duce la cabinet. Am norocul de a fi singur. Nicio asistentă venită. Niciun pacient care așteaptă ca eu să-i rezolv toate problemele. Îmi fac un ceai și dau drumul la calculator. Câteva bătăi în ușă mă scot din reverie. Mă uit curios spre persoana care a intrat.
– Bună dimineața, dom’ doctor.
– Bună dimineața. Ce s-a întâmplat?
– Vă rog să veniți cu mine până la vecina. Copilul e bolnav. Ea nu a fost acasă ieri toată ziua. Nu știu în ce stare e ăla mic. Îmi e milă de el.
Asta se numește solidaritate umană la sat. În oraș nu știu dacă se fac asemenea gesturi. Iau femeia cu mine și plecăm într-o călătorie ce mă înfioară și acum.
Recunosc drumul. Știu unde mă duc. Este un copil născut cu hidrocefalie. Are aproape un an. A fost operat pe creier de multiple ori.
Ajungem acolo. Intru în curte. Spre norocul meu, nu e nici o javră care să mă ia la rost. La ce nervi rumegam cred că o făceam poster dacă îmi ieșea în cale. Bat la ușă. Rag vreo cinci minute și într-un final se deschide. Iese mama copilului. Buhăită de somn. Cu ochii umflați. Cu părul în toate direcțiile.
– Neața. Unde e copilul? Am auzit că e bolnav.
– Face febră 38 de câteva zile.
– Lasă că văd eu.
Intru în casă. Un hol întunecos. Miros de menajerie. Frig de-ți pătrunde în oase. Mă uit în dreapta și era să cad. Pe o masă, în mijlocul camerei, un moș vânăt la față.
– Ce dracu e cu ăsta? Întreb.
– Aaaa.. A murit tata la spital și l-am adus ieri acasă. Mâine îl înmormântăm – îmi spuse ea senină.
Beton. Habar nu aveam de asta. Mă rog, trec mai departe. Intrăm în camera unde stă copilașul. O căldură ca în saună. Un miros de alcool, transpirație și încă ceva nedefinit testează tăria mea de a controla reflexul de vomă.
Pe un pat dormea unul îmbrăcat, cu o căciulă în cap, cu niște lațe ce ieșeau de sub ea și cu o barbă deasă. Ținea în brațe o tastatură. Avea ciorapi negri, găuriți, iar trei degete gri mă salutau.
Pe un alt pat dormea unul în blugi și într-o cămașă verde. Tras la față și slab ca un rezident al camerelor de gazare. Nici măcar glasul meu sonor nu tulbură somnul acestor indivizi minunați.
– Unde e copilul?
– Pe cuptor.
– Mă fată, dacă tu ai avea febră și eu te-aș ține la 50 de grade, nu prea te-ai simți bine, nu? Ai avea ceva probleme cu sănătatea, nu?
Consult copilul. Îl dezbrac și văd că e nespălat, plin de tot felul de eczeme. Iau decizia supremă:
– Îmbracă-l! Te urci în mașină la mine și plecăm la spital. Dacă scoți vreun cuvânt până ajungem acolo, jur că îți tai tendoanele, zdreanță – spun eu cu o privire fixă și cu un ton pe care doar Dracula îl mai folosea.
Asta nu spune nimic. Se uită la mine, trage niște blugi pe ea și mă urmează.”
Fragment din romanul Dispensarul SF, editura Cygnus 2013.