Voiesc să fiu limpede: numita vânătoare sportivă – cea vizând obținerea de trofee – nu e sport. Când cineva ucide, nu face sport!… Dacă în unele locuri de pe Terra – chiar și la ora actuală – vânătoarea are rost, acolo e vorba strict de supraviețuirea unor indivizi izolați sau a unor mici comunități în condiții aspre, unde darurile naturii și ospitalitatea acesteia sunt precare.
Cineva s-ar putea întreba atunci: ”De unde provine numărul uriaș al vânătorilor de trofee de azi?… Și ce se află la originea acestei creșteri?” Și fiindcă vânătoarea îmbracă astăzi diverse chipuri, deslușirea răspunsului poate fi îndrăznită.
Vrând-nevrând sunt obligat să mă întorc mereu la același fenomen de masă: explozia tulburărilor de personalitate în lumea modernă; un loc trist, având ca început ”copilul invizibil”, cel căruia – prăsit fiind de ”părinți ocupați” cu diverse obsesii și ambiții întru ”a avea” – aceștia i-au neglijat buna creștere unde, la loc central, se află iubirea: atenția – ”ochii părinților”- dojana fără pedeapsă și elogiul fără răsplată fiind cuprinse; toate însemnând pentru copil ”înmulțirea talanților” și formare etică – sau morală, pentru cine preferă.
Este întregul ce întrupează ”confirmarea” parentală, generatoarea încrederii în sine și a dezvoltării vocației copilului, etic practicată. Etica fiind garantul respectului, al empatiei și compasiunii: alte calități ale iubirii, tot în casa părintească inculcate sau… ignorate. Rolul tatălui atent în acest sens fiind definitoriu, întrucât în familia bună, nu ”perfectă”, ”Tatăl dă direcția, mama oferind iubirea necondiționată” (Eric Fromm, Bruce Lipton, Frederic Lenoir).
În lipsa acestor deziderate, copilul crește fără propria conștiință valorică și fără reale criterii etice manifestate față de ambient: oameni, necuvântătoare, ”râul, ramul”… Crește ”ca o buruiană” – strada și gașca fiindu-i educatori – iar adultul astfel ”formatat”, tocmai din cauza nesiguranței de sine, mereu se va strădui să braveze, să învingă, să controleze, să performeze în fel și chip, spre a fi admirat.
Și cum, ”grație” neglijării parentale, el nu se va afla în vreo reală vocație care – prin exercițiu susținut, dar… incomod la început – ar conduce la punerea în valoare a talentelor sale, stârnind firești aprecieri și admirație, el se va dedica nimicurilor accesibile și, într-un fel sau altul, aparent spectaculoase. Adesea, inutil sau periculos spectaculoase!… Fiindcă la mijloc este, bat-o vina, … dopamina!: neurohormonul fericirii sau al satisfacției.
Aici se impune o diferențiere; una de la care excepțiile sunt rare!… O diferențiere între ”alegerile” diferite ale celor două sexe, începând cu adolescența.
În căutarea satisfacției, de cele mai multe ori, copilul invizibil adolescent de sex feminin alege sexualitatea, fiindu-i la îndemână grație ”grațiilor” venusiene, întrucât este știut: ”Băiatul propune, dar fata dispune”. Și, în baza ușurinței ”victoriilor” generate de aceste farmece, dependența de dopamina produsă în asalt, dar efemer, conduce la înșiruirea de cuceriri și ”victime”, implicit – fapt vizibil în ziua de azi – la ceea ce e numit ”kilometraj sexual”. Nu intru aici în detalii privind gravele consecințe medical-hormonale și relaționale ale acestei practici, de fapt, una inocentă!
Neputând uza de farmecele pomenite, copilul invizibil adolescent de sex masculin se refugiază în alte practici ”brave”, tot efemer dopaminogene și aducătoare de admirație: sporturi extreme – adesea costisitoare, diverse achiziții scumpe, ambiții și poziții sociale de vârf,… vânătoare de trofee etc. Consumurile – de tutun, alcool și la droguri – putând afecta ambele sexe.
În ambele cazuri, prin performările amintite, adolescenții stârnesc admirația partenerilor de sex opus, situație în care atracția reciprocă, lipsită fiind de criterii etice și bazată numai pe performări ”scânteietoare”, generează uniuni fragile care nu durează sau, chiar dacă durează, sunt false și reciproc trădătoare. Viața dovedind în timp că, în lipsa respectului și demnității – tot reciproc trăite – nu există ”împreună”.
În toate situațiile amintite, indiferent de sex, practicile înseamnă dependență, implicit, trai în ”a avea”: cuceriri, achiziții, posesii, palmares, trofee, imagine grozavă, admirație, aplauze și – în cazul dependenței de muncă – aprecieri ale șefilor și clienților. Și, întrucât toate depind de efemeri factori exteriori, ele reclamă repetări, repetări, repetări… și creșterea intensității stimulului: consumuri, bani mai mulți, poziții sociale mai înalte, averi sporite, droguri mai tari și în doze crescânde, trofee mai multe și mai mari; în vânătoarea cu arma, ”big game” fiind culmea: elefanții, bivolii africani, urșii, leii și – altă culme! – girafele… Fenomenul insațietății în limbaj psihologic fiind ”habituarea hedonică”.
Scriam precedent că, de la acest drum rătăcit, excepțiile copilului invizibil adult sunt rare. Fiindcă rari sunt cei care, câtă vreme mai simt tentația și ar mai putea continua practica respectivă, ”se trezesc”, sistând-o. Întrucât una e ca omul să se lase de ceva anapoda până este încă e în putere și cu totul altceva e să abandoneze ”drogul” – oricare ar fi acesta – numai când l-au lăsat puterile și sănătatea.
”Trezirea” nu se poate face prin voință, ci prin dorință: dorința de ”creștere”, ceea ce înseamnă a descoperi și cultiva propriul dar divin – talentele – îndelungă vreme aflat „la purtător”, dar ignorat… Fenomenul – rar, din nefericire, reclamând sinceritate cu sine și curaj! – este reziliența, cea posibilă la orice vârstă: omul începând traiul în ”a fi” cel care era menit să fie, ca individ unic.
Abia atunci, făcând ceea ce era menit, omul își produce ”dopamina sa” – cum îmi place să o numesc – trăind o perpetuă stare de fericire ce nu mai depinde de incerți factori exteriori: trofee diverse, palmares, imagine grozavă, aplauze, muncă fără de măsură ori averi.
Merită!
