Copil. Părinte. Dumnezeu. Unde este locul meu?

În a doua jumătate a anului ce s-a încheiat, am susținut o serie de conferințe cu tema din titlu. Chiar dacă problemele cu care se confruntă familia de azi cresc și se diversifică, soluțiile rămân aceleași, cu unele nuanțări. Pentru a exista armonie în familie și un cadru cât mai adecvat creșterii copiilor, e nevoie ca fiecare să conștientizeze și să-și asume rolul și locul său. Nu e nimic nou în aceasta. Înțelepciunea populară e plină de sentințe de genul celei consemnate de Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească”. A-ți ști locul, în genere, înseamnă a dobândi începutul smereniei. Iar smerenia este cea care deschide ușa, pentru ca Dumnezeu să vină în viața noastră.
Dacă lucrurile nu merg în familie înseamnă că, pe undeva, cineva nu e la… locul său. Pe undeva este o inversare de roluri. Avem cele trei roluri – de copil, de părinte, de Dumnezeu și șase variante (combinații) posibile, dintre care primele patru sunt de nedorit. Atunci când copilul împlinește rol de părinte (adult), asupra sa se așază poveri traumatizante. Câteva exemple: copilul este trimis „să producă” bani, este pus să țină partea unuia dintre soți, făcându-i-se confidențe inadecvate vârstei (cum ar fi când mama îi povestește copilului ce greutăți are în relația cu tatăl care o înșală), copilul asistă la scene violente sau la discuții despre greutățile financiare ori de altă natură ale părinților etc. Când copilul este tratat ca un dumnezeu, se trece în cealaltă extremă. Este situația – destul de frecventă azi – când copilului i se îndeplinesc (aproape) toate dorințele, când el nu știe de limite sau de: „Nu, asta nu e voie!”, adică atunci când toate se învârt în jurul său.
Celelalte două variante de nedorit sunt când părintele se comportă fie ca un copil, fie ca un dumnezeu. În prima situație, părintele are un comportament infantil, se supără repede pe copilul său, are pretenții de la el, ca de la un adult. În a doua situație, părintele își tratează copilul după principiul: „Eu te-am făcut, eu te omor!”. A fi un tiran față de copilul tău, să-i ceri doar să execute ordine fără crâcnire – iată un alt mod de a distruge armonia într-o familie și de a produce răni greu de vindecat.
Soluția la problemele de mai sus survine, cumva paradoxal, din faptul că Dumnezeu și-a asumat celelalte două roluri, și de copil, și de părinte. Întruparea Fiului lui Dumnezeu era singura cale de a reface nu doar legătura omului cu Dumnezeu, ci și a oamenilor între ei. Chiar dacă și în Vechiul Testament Dumnezeu se revelează ca Tată (precum la Deuteronom 32, 6; I Cronici 22, 10 sau Isaia 63, 16), totuși abia venirea Mântuitorului ni-L arată în chip desăvârșit ca „Tatăl nostru”. Dumnezeu S-a făcut Copil pentru a-Și putea asuma apoi, în chip deplin, statutul de Părinte. Copil fiind, Iisus „le era supus” (Luca 2, 51) părinților Săi, adică Maicii Domnului și Dreptului Iosif, tatăl adoptiv. El a trăit și Și-a asumat condiția fiecărei vârste în parte – bebeluș, copil, adolescent, tânăr – înainte de a Se descoperi lumii ca Dumnezeu și Părinte. Iisus îi numește pe apostoli drept fii ai Săi (a se vedea Marcu 10, 24; Ioan 13, 33 și 21, 5), deși Petru era mai în vârstă decât El. Mântuitorul Își asumă, așadar, și faptul că este Chipul Tatălui: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).
În concluzie, dacă cineva dorește să fie un părinte bun pentru copilul său, acela trebuie să fie el mai întâi un bun copil. Un copil al lui Dumnezeu. Căci numai cine are pe Dumnezeu drept Tată și pe Biserică drept Mamă poate cunoaște ce înseamnă să fie un bun părinte pentru copilul său. Cum poate fi relația părinte-copil una sănătoasă? Să luăm aminte la faptul că, atunci când se plantează un copăcel, i se pune alături un sprijin (un tutore sau o proptea), de obicei din lemn, de care este legat printr-un material de pânză. Tutorele îl ajută pe copăcel să crească vertical și să nu se încline sub bătaia vântului, riscând să se rupă sau să iasă din rădăcină. Legătura nu este prea strânsă, ca să nu „sufoce” copăcelul, dar nici prea largă. Materialul legăturii este dintr-o pânză mai moale, pentru ca să nu zgârie coaja. Tot așa, și părintele trebuie să asigure copilului o creștere pe verticală, cu rădăcini adâncite în pământ (adică să-l învețe smerenia, care te urcă la Cer). Copilul trebuie să aibă libertate, în funcție de vârsta sa, dar una circumscrisă unor limite clare.
Cam acestea ar fi, foarte pe scurt, aspectele abordate la conferințele de anul trecut. La finalul lor, recomandam trei lucruri practice pe care le putem face pentru a ajuta copiii să crească frumos: rugăciune, comunicare, încredere. E bine să ne rugăm oricând pentru copiii noștri, dar mai ales atunci când ne e greu să ajungem la inima lor cu un cuvânt (după cum zice și o vorbă atribuită Părintelui Arsenie Boca: „Când nu poți vorbi copilului tău despre Dumnezeu, vorbește cu Dumnezeu despre copilul tău”). Putem avea o comunicare foarte bună dacă alocăm copilului nostru două ore pe săptămână, în care să-i acordăm toată atenția (exclusiv lui), în care să-l lăsăm să se deschidă către noi fără a-l judeca, ci doar sfătuindu-l cu blândețe. Iar încrederea trebuie cultivată pornind de la calitățile reale pe care copilul le are, dar și evitând a deveni cicălitori. E de ajuns că i-am explicat în câteva rânduri ce este bine și ce este rău pentru el, nu mai trebuie decât să-i spunem, ulterior: „Am încredere că știi ce faci, că vei face alegerea cea bună pentru tine”. Chiar și dacă va mai greși, faptul că i se insuflă încredere îl va ajuta pe un copil sau pe un tânăr să aleagă responsabil în viață. Și este infinit mai important ca el să facă din voie proprie și din inimă alegerea cea bună, chiar și cu riscul unor experiențe negative, decât să acționeze ca un roboțel, din frică sau din constrângere, și să clacheze apoi într-un mod dramatic. Deși, ca părinți, putem ajunge și în pragul deznădejdii văzând anumite lucruri la copiii noștri, să ne aducem mereu aminte de pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32), care ne arată că există ieșire chiar și în cele mai întunecate situații. Credință să avem!
(Pr. Constantin Sturzu, Ziarul Lumina)