Unul dintre cele mai anevoioase aspecte ale formării religioase în familie îl constituie asimilarea de către micii ei membri a unui minim ritm liturgic. Și aceasta să se realizeze în mod natural, activ și cu interes din partea lor. E relativ simplu, adică, să comunici anumite cunoștințe, să le dezbați chiar, însă e mult mai dificil să-i insufli copilului atașamentul față de sărbătoarea creștină, cu tot specificul ei bisericesc. A-l face pe copil să guste din experiența liturgică a praznicului, să deprindă acel inefabil „duh al sărbătorii” despre care scria cu profunzime filosoful creștin Vasile Băncilă este, poate, cel mai greu realizabil obiectiv pedagogic pe care un părinte creștin și-l propune. El implică tactul, perseverența și mai ales inspirația educatorilor. Și, bineînțeles, elocvența propriului lor exemplu. Din acest motiv se poate spune că atunci când ai reușit să-i transmiți copilului sau tânărului autentica evlavie a praznicului creștin, ai parcurs cu succes o bună parte a deloc ușoarei slujiri educative familiale la care ești chemat în calitate de creștin.
De ce afirm acest lucru? Pentru că în majoritatea familiilor care își pun efectiv problema educației creștine (și nu o abandonează exclusiv în seama orei minimale de religie din școală ori, mai grav, o consideră desuetă și „îndoctrinantă”) rareori se depășește nivelul teoretic. Copilului i se comunică verbal un set de învățături (mult folositoare, de altfel), însă practica religioasă este amânată din diverse motivații. Pe acest din urmă considerent, sărbătorile creștine, în frunte cu Duminica, ar trebui văzute de către micul creștin ca ocazii de întâlnire cu Dumnezeu, prin intermediul slujbei care se săvârșește la biserică. El trebuie să-și dorească această întâlnire, să o valorizeze cu candoarea-i specifică și să o trăiască din plin. La măsura lui spirituală, desigur. Alături de părinți, în biserică, la sfintele slujbe, copilul simte că acest climat liturgic și duhovnicesc este o componentă firească a vieții de familie, iar dintr-un punct de vedere mai profund, dobândește progresiv simțul misteriologic, al transcendentului accesibil prin Tainele Bisericii și care, pe măsură ce i se descoperă, îl fascinează tot mai mult și îi stimulează căutările interioare. Nu pledăm aici, se înțelege, pentru o disciplină intransigentă aplicată de părinții creștini în acest sens. Din perspectivă pedagogică, ar fi un exces dăunător.
În momentul în care contactul periodic cu slujbele Bisericii devine o datorie încorsetantă pentru copil, intervin plictiseala și indiferența, ceea ce ar duce la efecte opuse celor scontate. Tocmai de aceea, maniera inițierii lui în realitatea sărbătorii creștine trebuie să întrunească o perfectă naturalețe și flexibilitate. În acest sens, discernământul părinților și al duhovnicului deopotrivă are un rol hotărâtor pentru fiecare caz în parte. Cert este că, pentru cei mici, sentimentul prieteniei este esențial, cel al venerării religioase fiind încă nedefinit. În atmosfera liturgic-festivă, copilul trebuie să simtă că poate vorbi cu Hristos, că-I poate împărtăși toate trăirile lui, fie și cele mai banale. Astfel se creează premisele unei legături spirituale care are toate șansele să evolueze către o comuniune sacramentală durabilă, ale cărei rădăcini să nu mai poată fi afectate, pe parcursul vieții, de influențele antireligioase atât de prolifice în zilele noastre.
Pr. prof. dr. Marius Daniel CIOBOTĂ
