Copiii și gestionarea provocărilor vieții

În viața de familie ne întâlnim în fiecare zi cu diferite provocări cărora uneori nu știm să le facem față într-o manieră ziditoare. În articolul de față vă propun doar două dintre situațiile care au făcut obiectul aplecării specialiștilor. Este vorba despre conflictele dintre copii și atitudinea față de rugăciune și de alte aspecte ale vieții, extrase din cărțile „Viața de familie” și „Familia ortodoxă”.
În cartea „Viața de familie”, apărută la Editura Sophia în anul 2009, sunt însumate mai multe opinii care aparțin unor părinți sfinți, precum și ale unor filosofi și psihologi contemporani, ce privesc din aceeași perspectivă, ortodoxă, relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, ori relația cu Dumnezeu.
Să evităm rolul de arbitru în conflictele dintre copii
Printre problemele ce fac parte din realitatea oricărei familii cu mai multe odrasle sunt conflictele dintre copii. Iar noi, ca părinți, de multe ori nu știm cum să le facem față, mai ales când combatanții sunt mai temperamentali. Sugestia specialiștilor este să-i orientăm pe copii și să vedem noi înșine ce învățăminte pot fi trase din acestea. „Nu există soluții simple pentru această problemă, totuși, este important să ne amintim că unele conflicte pot juca un rol pozitiv, cu condiția să nu ajungă prea departe. Stresurile și conflictele au loc din cauza faptului că tocmai în acest fel se realizează trecerea la un nivel nou, mai stabil, al relațiilor. Copiii fac însă lucrul acesta cu stângăcie, prin urmare au nevoie de ajutorul părinților.
În majoritatea cazurilor, părinții trebuie să evite rolul de arbitru în ciocnirile dintre copii, dar dacă ați fost totuși atras în conflict, dați-i fiecărui copil posibilitatea de a-și exprima plângerea sau supărarea, apoi cereți-i unuia dintre ei să expună pe scurt esența plângerii celuilalt, ca să vă convingeți că ați auzit și ați înțeles totul în mod corect. După aceea, copiii să alcătuiască împreună lista căilor și mijloacelor posibile de rezolvare a conflictului. În atare caz, nu numai că veți returna copiilor responsabilitatea pentru rezolvarea conflictului, ci îi veți și deprinde să biruie diversele probleme, piedici și momente negative din viață.
Dați-le tuturor posibilitatea să se exprime. Dacă copilul a luat parte la elaborarea unei anumite reguli, el se va strădui să facă în așa fel încât regula să nu fie încălcată – dar dacă regula i-a fost impusă de sus, este foarte probabil că va încerca totuși să o încalce. Întăriți noile reguli de comportament în interiorul familiei. Dacă regula spune: «nici un fel de bătăi», pedeapsa disciplinară pentru încălcarea ei trebuie să fie oprirea temporară a oricărui joc. Aceasta este o metodă foarte eficace.
Când copiii încep să se bată, părinții trebuie să le spună: «În casa asta nu sunt permise bătăile. Tu așază-te aici, iar tu dincolo». Scaunele trebuie să fie lipite de perete și dispuse în așa fel încât copiii să nu se vadă unul pe celălalt. Așteptați cinci minute, apoi discutați cu copiii despre cearta lor. În acel moment ei se vor fi liniștit deja, probabil este timpul potrivit pentru a analiza alternativele raționale pentru certuri.
Pentru ca ei să nu se teamă de propriile sentimente pe care le nutresc unul față de celălalt și să admită că uneori se pot și certa, și nu este nimic înfiorător în asta, discutați cu ei despre acest lucru. Le puteți povesti despre propriile dumneavoastră trăiri din copilărie și despre ciocnirile cu frații și surorile dumneavoastră. Iar dacă ați fost unic copil la părinți, fără îndoială că ați comunicat cu verii dumneavoastră sau, dimpotrivă, ați visat dintotdeauna să aveți o soră sau un frate.
Arătați-le copiilor aspectele pozitive ale vieții lor comune, dați-le uneori sarcini comune, străduiți-vă să fiți echidistant cu ei. Dacă sunt de același sex, este mai bine dacă fiecare dintre ei va avea hobby-ul său, talentul său, pasiunea sa, ca să se afle cât mai puțin în competiție.
Și încă o observație. Este binecunoscut faptul că bătăile, zarva și țipetele au loc numai în prezența adulților, că ele sunt adresate în cea mai mare măsură acestora. Ca atare, multe depind de comportamentul părinților. În mod special nu trebuie să li se permită copiilor să pârască. În acest scop, trebuie:
a) să fie învățați să utilizeze contactul direct, adică să-și exprime gelozia nu indirect, părinților, ci deschis, unul celuilalt, prin cuvinte de genul: «nu-mi place când te bați cu mine…», «mă supăr când îmi iei lucrurile…». Declarațiile de acest fel îi ajută pe copii să caute forme noi, civilizate de comunicare, evitând să se «atingă» unul pe celălalt;
b) să fie rugați să iasă din încăpere și să rezolve singuri situația conflictuală.
Străduiți-vă să acceptați faptul că simt diferit și că fiecare este bun în felul său, de aceea nu îi siliți să se adore unul pe celălalt, să fie întotdeauna împreună și să colaboreze mereu, cu orice preț.
Dragostea impusă rareori este îndelungată și sinceră. Fără îndoială că va veni o vreme când va deveni interesant pentru ei să fie împreună, fără nici o presiune din afară. Și atunci se vor putea simți pe deplin prieteni, nu numai rude, vor înlocui concurența prin colaborare și vor putea transmite propriilor copii această experiență inestimabilă. Și le vor povesti cândva, cu același zâmbet, cum se băteau cândva cu fratele lor.”
Rugăciunea îi învață pe copii să ceară
Cum să abordăm viața de rugăciune a copiilor? Ca părinți, putem observa că uneori copiii nu mai vor să se roage, mai ales când mai cresc. Cineva pune întrebarea dacă e nevoie să-i obligăm la aceasta. Părintele Evgheni Șestun oferă un răspuns în cartea „Familia ortodoxă”, apărută tot la Editura Sophia, în anul 2005. „În genere, copilul nu trebuie niciodată obligat sa facă ceva. Nu putem impune unei persoane să fie creștină. De cele mai multe ori, noi, maturii, fără să ne dăm seama, îi îndepărtăm pe copii de la multe fapte bune, cu toate că putem transforma împlinirea anumitor obligații în sărbători. De exemplu, o cunoștință de a mea își crește fiica astfel: ca o răsplată pentru ceva, ea îi permite să spele vasele! Pentru că ea consideră spălarea vaselor ca ceva foarte important, îi place să trebăluiască pe lângă casă și nu ia aceasta nicidecum ca pe o pedeapsă. Mulți adulți au obiceiul să-l amenințe pe copil: «Dacă te vei purta urât, te voi pune la treabă».
Nu-i putem impune unui copil să nu respire. Este vorba de propria noastră viață! Dacă un adult trăiește din plin această viață, spală cu bucurie podelele, lucrează în grădină, și cei din familie vor încerca să-l imite. Toți purtăm în noi nedorința de a duce propria cruce; dacă ne impunem să ne rugăm, este ca și cum am fi niște surghiuniți, căci spunem: «Oare mai are vreun rost să-l oblig și pe copilul meu să facă aceasta?…». Dacă un om trăiește cu acest gând, treptat, el (gândul) se transformă în ceva obișnuit. Copilul preia de la noi această stare. Faptul că Dumnezeu ne permite să trăim, să ne rugăm, să muncim, le vom lua toate acestea ca pe un dar. Este o comoară care trebuie păstrată. Când o persoană începe să se roage, ea nu mai poate să nu facă acest lucru și mai departe. Chiar dacă pentru o anumită perioadă încetează, ea va simți imediat cum viața ia o altă întorsătură, și nu una dintre cele mai bune. Unii refuză să se roage, pentru că nu au gustat din plăcerea rugăciunii, pe când aceasta este viața adevărată.
Rugăciunea îi ajută pe copii să învețe multe fapte bune, care se dau cu greu în viața de zi cu zi. Îi învață să ceară. De cele mai multe ori, părinții greșesc: orice ar cere un copil, ei caută să-i satisfacă dorința. Iar mai târziu, după trecerea anilor, ei așteaptă mulțumiri, dar aud răspunsul: «Eu nu am cerut să-mi faceți așa ceva». Copiii cresc și cred că așa trebuie să fie și mai departe: părinții să-i îngrijească, pentru că aceasta este datoria lor. Cel ce nu știe să ceară, nu știe nici să mulțumească. Sfânta Evanghelie ne învață să cerem de la Dumnezeu și să nu uităm să-I mulțumim.”
(Ziarul Lumina)