Una dintre cele mai delicate probleme ridicate în fața oficialilor români, la ajungerea pe tărâmul Uniunii Europene, este cea a adopțiilor: copiii născuți în România, cel mai adesea abandonați la naștere, și aflați în atenția unor cupluri din Occident. Acum, guvernul României pune în practică un moratoiu de stopare a adopțiilor în afară – cu alte cuvinte, o strategie de descurajare a adopțiilor internaționale, după un deceniu și mai bine în care acestea (mai ales felul în care se realizau) au alimentat îmbogățiri subite ale celor implicați, au dus la constituirea de veritabile rețele și la transformarea lor într-o industrie de exportare a unor minori.
Această suspendare a adopțiilor internaționale a fost făcută la cererea Comisiei Europene. Conștiincioasă, România și-a modificat legislația în domeniu. Totul ar fi simplu și frumos dacă nu ar mai fi rămas – de pe vremea fostei legislații, de dinaintea moratoriului – cca. 400 de cazuri neterminate și care, de atunci, se află pe muchie de cuțit. Aceste familii din afară, dornice să aibă copii (și/sau impresionate de zecile de reportaje care deplângeau, pe multe canale Tv din Europa, soarta copiilor abandonați de la noi), au ajuns în situația de a cunoaște anumiți minori și de a purcede la întocmirea dosarului de adopție; după care întreg procesul a fost blocat.
E greu de spus care dintre părți are dreptate. Statul român, acum, dă de înțeles că această problemă este inclusiv una de orgoliu și a decis să-și asume întreaga responsabilitate față de minorii în speță, încurajând mai ales adopțiile interne (din partea unor familii autohtone). Pe de altă parte, cuplurile de străini spun că ei deja au investit timp, energie și afecțiune (despre bani se vorbește mai puțin) în acești copii pe care i-au întâlnit deja și cer soluționarea celor 400 de dosare aflate în suspensie după vechea legislație, cea în timpul căreia și-au început demersurile.
Alaltăieri, marți 28 martie a.c., într-o ședință a grupului liberal-democrat din Parlamentul Europei am fost martorul unei surprinzătoare polemici pe acest subiect. De o parte, baroneasa Emma Nicholson: lăudând-o pe Theodora Bertzi (directoarea Direcției române pentru protecția copiilor) și, în genere, apreciind felul în care partea română a soluționat spinoasa problemă a copiilor abandonați. De cealaltă parte, două eurodeputate (una din Franța, alta din Belgia) vorbind în numele acelor familii care au început procesul de adopție, dar au fost blocate; pentru aceste două voci, România este pe mai departe restantă, iar fericirea copiilor adoptabili depinde de plecarea lor la familiile europene care-i doresc.
Practic, nu există săptămână în care observatorii români să nu primească mesaje, întrebări sau cereri din partea unor parlamentari spanioli, italieni, francezi, belgieni ș.a. – care la rândul lor sunt sensibilizați de grupuri de lobby din țările respective.
Care-i morala poveștii? Iată cum o problemă – a cărei soluționare a fost prea mult amânată – se răzbună în cele din urmă, urmărindu-ne tenace și apărând când te aștepți mai puțin. În raport cu UE, e cam greu să ascunzi gunoiul sub preș. E rolul istoricilor viitorului să spună cât (și ce anume) din indolența anilor ’90 în politica internă a contribuit la plasarea noastră, acum, la coada integrării europene.
