Copiii, lumea și Dumnezeu

Copilăria a fost și va rămâne tărâmul tuturor viselor și al descoperirilor, al poveștilor nemuritoare, al zâmbetului nevinovat și al supărării pentru doar câteva clipe. Spunea un duhovnic român că frumusețea religiei noastre este tocmai faptul că Însuși Dumnezeu este un copil în brațele Maicii Sale. Prelungind această afirmație, pentru un copil, a veni la biserică, înseamnă a veni în vizită la un alt Copil – o întrevedere prietenească. De aceea s-a spus că, dacă arătăm o icoană cu Maica Domnului și Sfântul Prunc unui bebeluș, acesta va zâmbi. Oare de ce? Este simplu: vede în icoană un prieten mai vechi, deși el are doar câteva luni. Este o comunicare dincolo de cuvinte, tainică și sfântă.
Copilăria a fost și va rămâne tărâmul tuturor viselor și al descoperirilor, al poveștilor nemuritoare…
Indiferent de locul în care ne-am petrecut copilăria, în urma cârdurilor de gâște, la țară sau cu cheia de gât, numărând capacele sticlelor de lapte din fața blocului, ne amintim cu plăcere de această perioadă. O vreme în care totul era realizabil în mintea noastră încă nepervertită. În primul rând, copilăria a fost și va rămâne tărâmul tuturor viselor și al descoperirilor, al poveștilor nemuritoare, al zâmbetului nevinovat și al supărării pentru doar câteva clipe. Spunea un duhovnic român că frumusețea religiei noastre este tocmai faptul că Însuși Dumnezeu este un copil în brațele Maicii Sale. Prelungind această afirmație, pentru un copil, a veni la biserică, înseamnă a veni în vizită la un alt Copil – o întrevedere prietenească. De aceea s-a spus că, dacă arătăm o icoană cu Maica Domnului și Sfântul Prunc unui bebeluș, acesta va zâmbi. Oare de ce? Este simplu: vede în icoană un prieten mai vechi, deși el are doar câteva luni. Este o comunicare dincolo de cuvinte, tainică și sfântă.
Esențialul este tocmai acesta: să gândim, să ne rugăm, să zâmbim precum un prunc
În acest context, se naște întrebarea logică: noi le vorbim pentru prima oară copiilor despre Dumnezeu, sau Dumnezeu are o relație cu mult mai înainte ca noi să apucăm să le propovăduim credința? Greu de răspuns. Pentru că, de multe ori, copiii noștri ne uimesc cu niște răspunsuri la probleme despre care noi nu le-am vorbit niciodată. Lucruri în care, de multe ori, noi nici nu credem, iar în gura pruncilor noștri ele devin adevărate minuni.
Câteva exemple sunt necesare, astfel încât să ne dăm seama că multe dintre percepțiile copiilor despre Dumnezeu nu sunt rodul dialogului cu părinții:„Sfântul Altar este partea din biserică unde preotul vorbește, între patru ochi, cu Dumnezeu”(6 ani);„Dragă Dumnezeule, dacă ești atent duminică la biserică, Îți arăt pantofii mei cei noi!”(4 ani); „Pun pariu că e foarte greu să-i iubești pe toți oamenii de pe pământ. Noi suntem doar patru în familie și uneori ne este tare, tare greu. Mie, cel puțin!”(7 ani);„Doamne, Dumnezeule, Te rog foarte mult să ai grijă de Tine, că dacă Ți se întâmplă ceva, va fi vai și amar de noi toți!”(7 ani);„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu”(13 ani); „Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, pentru că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai”(10 ani);„Îți mulțumesc Doamne pentru frățior, dar eu Te-am rugat să-mi trimiți un cățel…”(4 ani);„Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată, ca să nu facă vreun rău nici măcar din greșeală – că poate, cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț o pasăre în zbor”(13 ani).
Pierduți în rutina zilnică și în grija traiului de mâine, care include și grija pentru odraslele noastre, noi, oamenii mari, pierdem de multe ori esențialul. Simplitatea minții copiilor o condamnăm – „Hai, nu fi copil!”… Însă, esențialul este tocmai acesta: să gândim, să ne rugăm, să zâmbim precum un prunc, căci așa ne spune Însuși Dumnezeu: „Adevărat zic vouă:De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3-4).
Despre acest dialog, dincolo de limitatele cuvinte omenești, exemplele curg. Probabil că fiecare dintre copiii noștri își au propriile percepții despre Dumnezeu. Mai filozofice sau mai hazlii, gândurile pruncilor trec de nivelul percepției, devin rugăciuni puternice înaintea lui Dumnezeu. Zâmbetul poate deveni rugăciune, iar disperarea strigată din înlăcrimata durere, la fel… De ceva timp, circulă pe internet strigătul unui copil din Siria. Un copil de 6-7 ani, prins într-un bombardament din Homs, oraș locuit preponderent de către creștini.
O rugăciune dincolo de cuvinte, ca de la copil, la Copil…
Conform Al-Jazeera.com, în luna ianuarie a acestui an, o grupare rebelă jihadistă, intitulată Al Nusra, a atacat cartierul creștin cu mortiere artizanale. Au fost distruse două biserici creștine, școala, spitalul și o parte din locuințele creștinilor. La scurt timp, armata guvernamentală a eliberat zona, acordând primul ajutor răniților. De sub dărâmături, a fost scos un băiețel care își trăia ultimele clipe. Pe masa de operație, când doctorii încercau imposibilul, printre sânge și lacrimi, copilul a strigat, cu ultimele puteri: „O să-I spun totul lui Dumnezeu!”
O rugăciune dincolo de cuvinte, ca de la copil, la Copil. Ce o să-i spună, oare, Prietenului său dumnezeiesc? „Prietene drag, am trăit într-o lume care a uitat de Tine, o lume în care acasă la mine, în Siria, 11.000 de copii au fost uciși începând cu martie 2011, o lume în care în anul 2014, în Belgia, copiii pot fi eutanasiați la cererea lor sau a părinților, o lume în care milioane de copii mor de foame și de sete în Africa… Îndură-te, Prietene drag, de frații noștri mai mici!”…
(Nicolae Pintilie, http://www.doxologia.ro/)