Copiii cu handicap sunt copiii noștri

Este cunoscut faptul că știința a ajuns acolo încât să poată ști încă de la prima celulă dacă copilul care se va naște va fi sănătos sau nu. Dacă acel copil care se va naște suferă un handicap, este bine ca el să se nască sau nu? Ce părere are Biserica despre aceasta?
În primul rând, știința zice că știe, dar nu întotdeauna știe, pentru că știința este într-un continuu progres și descoperire. De fapt, o definiție a științei este descoperirea fenomenelor lui Dumnezeu. Studiază fenomenele lui Dumnezeu. Religia, respectiv teologia, se ocupă cu studiul relațiilor dintre Dumnezeu–om, om–Dumnezeu. Deci, că știința știe cu precizie, asta nu putem să spunem. De exemplu, acum 40 de ani aspirina se lua cu lapte acru, de acum 30 de ani aspirina nu se mai ia cu lapte acru, pentru că laptele acru nu știu ce distruge în stomac și aspirina nu-și mai face efectul. Așa a zis știința. Când zice așa, când zice altfel. Noi ne supunem la ce zice ea, noi respectăm ce zice ea. Adică, se ia de trei ori pe zi, așa facem. Dacă este să limităm ideea de știință la asta. Dar nu întotdeauna știința poate să dea lucrurilor precizia adevărată. Acesta este un aspect.
Alt aspect este acesta: copilul poate să fie bolnav în pântecele mamei și să se vindece în timpul sarcinii. Dar dacă el totuși rămâne bolnav și se constată că are un handicap major, asta este o altă problemă. Asta este de la Dumnezeu. Pentru noi, copilul este om din momentul conceperii; știința ne-a spus lucrurile acestea, adică a reușit să descopere ceea ce noi știam de mult. Dacă lucrurile stau așa, fiind om din secunda conceperii, atunci nu putem interveni în viața lui, trebuie adus pe lume și crescut ca atare, adică între noi. Există oameni cu handicap, dar ei trebuie să crească cu noi și printre noi, nu trebuie să existe sanatorii, ospicii ș.a.m.d. Dacă vor fi crescuți printre noi, realizăm două lucruri: în primul rând, boala lor nu se va agrava, și în al doilea rând noi vom fi conștienți că am născut copii cu handicap, că noi suntem vinovați de handicapul lor, de aceea trebuie crescuți printre noi. Occidentul are lucrul acesta bun (acceptarea persoanelor cu dizabilități), pe acesta nu vrea să ni-l strecoare ca normal, ni-l strecoară numai pe cel privitor la homosexualitate, sexualitate, avort, contracepție și celelalte. Acum s-a inventat o chestie micuță pe care o pui și nu mai rămâi gravidă, nici nu înghiți pastile, nici nu faci injecții, nici sterilet, nici nimic. Dar cine știe ce efecte secundare are și asta, că despre celelalte s-a demonstrat ce efecte secundare au. Occidentul are lucrul acesta bun: persoanele cu dizabilități cresc printre oameni, sunt bine subvenționați ca să crească printre oameni. Deci, cei cu handicap trebuie să trăiască cu noi, să moară cu noi. Ce să facem, dacă din cauza noastră sunt așa! Undeva a existat o problemă și problema aceea noi am creat-o, noi am creat dereglarea. Biserica asta gândește: că orice om, fiind om din momentul conceperii, are dreptul să se nască și să crească, cu un picior, fără un picior, cu mâini, fără mâini.
(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 162-163)