Copiii – cartea de vizită a părinților

Creșterea copiilor reprezintă pentru părinți, pentru societate cel mai deplin act – bucuria vieții acestora.
Copiii sunt și ar trebui să fie cartea lor de vizită.
Pe lângă bucuria pe care o declanșează apariția unui copil, părinților le revin nenumărate responsabilități, o mare răspundere pentru educația lor, pentru formarea lor ca oameni, ca cetățeni, ca adevărate personalități.
Familia este un veritabil univers, care focalizează și transmite valori etice. Ea îi învață pe copii alfabetul regulilor elementare de purtare civilizată.
Preocuparea părinților pentru comportamentul și conduita copiilor trebuie să fie o preocupare majoră.
Numai dragostea și dorința de a-i îndestula cu de toate nu sunt suficiente. De altfel, prin lege chiar se stabilește responsabilitatea acestora, în special pentru minori.
Prin dependența biologică a copilului față de părinți, filiațiunea implicând transmiterea fondului ereditar, prin dependența educațională, socială a familiei, ea constituie primul mediu și cel mai intim pentru dezvoltarea lor.
Ea reprezintă cadrul firesc de formare a copilului.
Fiecare familie reprezintă caracteristici proprii care conduc la conturarea unei formule educaționale specifice, condiționate de multitudinea factorilor existenți.
În acest ansamblu, afectivitatea exprimată prin prezența mamei, autoritatea tatălui și experiența infantilă – prin existența fraților și surorilor – reprezintă condițiile naturale de educație.
De la naștere și până la 7 ani, copilul își însușește primul nivel de conduită morală.
Acum îi învățăm pe copii să fie afectuoși, respectuoși, să discearnă binele de rău, să fie recunoscători etc.
Este așa-zisa educație alb-negru. Între 7 și 10 ani copilul își însușește un al doilea nivel de conduită morală ce se exprimă prin ansamblul de trăsături de caracter, cum ar fi simțul onoarei, al solidarității, al camaraderiei. Cea mai importantă achiziție a acestei vârste este câștigarea sentimentului datoriei, legat de cristalizarea atitudinii față de muncă. Copilul primește anumite atribuții. Să strângă patul, să spele uneori vasele, să ajute la bucătărie, la curățenie.
Primele deprinderi de comportare au un rol decisiv.
Trebuie multă răbdare, înțelegere, exigență, dăruire, grijă, devotament și în special multă, multă iubire.
„Căci unde dragoste,
Nimic nu e”.
– citat din Biblie –
Prin regimul ei educațional, familia formează simțul cumpătării în năvala dorințelor, al hărniciei bine orientate, al înțelegerii necesității de a lupta cu greutățile și a le învinge.
Familia acționează o perioadă îndelungată de timp, adânc în straturile interne ale personalității în dezvoltare, în cristalizarea caracterului moral al tinerei generații.
În perioada 10-15 ani se dezvoltă morala prieteniei, a colegialității, se nuanțează și se diferențiază conduita față de partenerii de sex opus, se formează baza de convingeri pentru marile virtuți morale:
– dezvoltarea simțului civic de integrare socială
– marile valori sociale ce devin elemente de angajare pentru tineret.
Familia exprimă sinteza interferenței celor trei factori:
– ereditate
– mediu
– educație (școală).
Cu toate că educația în familie are loc în momente nemijlocit legate de faptele de fiecare zi, aparent neînsemnate, rezultatele ei se strâng treptat, pe o perioadă îndelungată de timp.
Ea se realizează ca o influență latentă, permanentă, ce se face prin complexitatea atitudinilor de fiecare zi.
În numele sublim al iubirii nu ne este îngăduit să nu pretindem nimic copiilor, de teamă să nu le „stricăm” copilăria.
Tocmai pentru că ne iubim copiii ca pe ochii din cap trebuie să fim obiectivi în deciziile pe care le luăm, să înlocuim dragostea oarbă cu înțelepciunea, să înlăturăm orice fel de exagerare…
Nici răsfățul și nici predominarea mijloacelor de constrângere și admonestare nu sunt bune.
Părinții care se lasă pradă dispozițiilor de moment nu vor putea educa un copil perseverent, hotărât, tenace.
Succesul atingerii obiectivelor propuse constă în modul în care părinții știu să devină prietenii lor, în solicitudinea și migala cu care ne aplecăm asupra problemelor lor, asupra cunoașterii firii și caracterului fiecăruia. De aici, tratarea individuală.
Atitudinea dominatoare a familiei ce se manifestă prin intervenții directe (bătaie, jigniri) dovedește prezența unor stereotipuri moralizatoare, a unei insuficiente înțelegeri a actului educațional și pregătire. Tactul, experiența de viață suplinesc multe cunoștințe în materie de pedagogie. Educația nu este un lucru ușor de realizat și, mai ales, nu vine de la sine.
Se întâmplă uneori ca părinții să înțeleagă clar obiectivele ce trebuie atinse, dar să nu găsească soluția cea mai potrivită, cele mai bune soluții.
Nu trebuie să considerăm că există o metodă anume. Nu există rețete.
Părinții să urmărească cu grijă cum își îndeplinesc ei îndatoririle cotidiene, să-i stimuleze, să-i recompenseze, să fie grijulii și prietenoși.
Cea mai valoroasă calitate a unui părinte este tactul.
Forța de convingere, autoritatea mamei sau a tatălui nu constă în comandament, nu în severitate, ci în puterea de sugestie, în solicitudinea pe care le-o acordăm, în înțelegerea lor ca indivizi.
Să nu uităm ce rol imens are legătura cu școala.
Orice abatere ar comite ei în primul rând vina o poartă părinții.
Familia este considerată prima școală a copilului.
În literatura de specialitate se menționează ca având o importanță deosebită în formarea personalității experiența oferită în perioada primei copilării, când plasticitatea celulei nervoase este maximă. Nu ne este indiferent dacă fiul sau fiica devin doar admirabili specialiști, dacă ei nu sunt în primul rând oameni.
Să nu scuipi pe trotuar, să nu înjuri, să nu arunci hârtiile la întâmplare, să ai o ținută decentă, să saluți cuviincios, să fii punctual, să folosești un limbaj corect, să sari în ajutorul celor accidentați, al celor mai în vârstă, iată câteva imperative ale unui om educat.
Și mai este și școala vieții.
Nu, niciodată nu-i de prisos să vorbim despre codul scris sau nescris al manierelor.
Mereu vie și proaspătă, neîncetat viguroasă, atentă și nedomolită, educația și autoeducația sunt un învățământ veșnic, o școală fără vacanțe, una dintre cele mai mari școli pe care le-a durat omenirea.
Nimic nu-ți dăruie o mândrie mai mare și mai frumoasă decât convingerea că nu treci surd și orb prin lunga școală a vieții.
Ea râvnește să-ți înnobileze sufletul, să-i dea o înfățișare armonioasă, să te facă folositor, să-ți dea statornicie în viață, în muncă, ea este dascăl și prieten.
Oamenii astfel formați și educați nu rămân niciodată repetenți.
A te purta corect, a avea o conduită civilizată, este cea mai frumoasă virtute!
Cu toții dorim să trăim frumos, căci echilibrul trăirii frumoase este cel mai de preț trofeu!
Profesor gr. I
Silvia Orban Meder
Suceava, 2015