Copiii aprind chibrituri în fiecare zi

Sunt situații în viața asta de nimic în care ai disperată nevoie de alții. De ceilalți. De cei din jurul tău. Sunt situații în viața asta de nimic în care îți dorești ca atunci când întinzi mâna să găsești alte mâini. Calde. Mâini care să te ridice. Să-ți dea încredere. Să te ajute.
Sunt oameni pe lumea asta care au în priviri doar suferință. Copii lipsiți de șanse. Lipsiți de sănătate. Lipsiți de orice sprijin. Copii care nu știu să strige sau, dacă strigă, nu sunt auziți. Copii invizibili în suferința lor. Nu ei au cerut să se nască pe lumea asta. Nu ei au cerut să învețe doar propoziții care încep cu „nu am”.
Se spune că unul din cele mai frumoase cadouri pe care i le poți face unui copil este reprezentat de o poveste frumoasă. Depinde de copil. Unui copil căruia îi ard intestinele de foame, căruia i-au secat lacrimile, nu-i poți spune povești. Nu-i poți dărui imaginarul. Nu orice copil trebuie să fie ca fetița cu chibrituri. Nu orice copil trebuie să se stingă întocmai ca flama unui bob de fosfor. Nu știu dacă ați văzut vreodată copii tăcuți. Resemnați. Cu privirea în pământ. Copii care nu știu să desfacă o banană. Copii care nu știu ce e aia o portocală. Am văzut eu. Și trebuie să fii turnat din oțel ca să poți gestiona imaginile astea.
Sunt copii care nu știu nici măcar să întindă mâna. Mâna aia mică. Descărnată. Mâna aia care atinge cu inocență. Sunt oameni care fac proiecte pentru astfel de copii. Sunt oameni care se implică în multe aspecte ale vieții din orașul ăsta. Sunt oameni care fac tot posibilul ca acești copii să fie vizibili. Să ajungă în atenția celor care i-ar putea ajuta. În atenția noastră, a tuturor. Că nu trebuie să fii magnat ca să ajuți un copil.
Gala Top 10 suceveni, creată și organizată de Monitorul de Suceava, are, pe lângă multe altele, și acest scop. De a arăta, atât celor care sunt prezenți la gală cât și celor care o urmăresc în media, cazuri speciale. Situația unor copii care chiar au nevoie de susținere și ajutor. Am fost laureat al acestei gale. Am fost onorat. Nu din orgoliiu, că nu știu ce mari realizări am avut eu, ci din respect și admirație pentru finalitatea ei. Pentru ceea ce aduce în viața unui copil. Pentru modul în care poate schimba o viață. Am toată considerația pentru toți laureații. Sunt oameni speciali. Oameni care pot deveni exemple. Prin ceea ce fac. Prin modul în care trăiesc. Sunt mulți? Sunt puțini? Nu știu. Uitați-vă în jur și judecați singuri.
Acum mai mult ca oricând avem nevoie de modele. Avem nevoie de normalitate. Avem nevoie unii de alții. Valoarea unui om constă în ceea ce dăruiește celor din jur.
„Era un ger grozav afară. Ningea mocnit și începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul și cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese niște papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că îi rupsese de atâta purtat și erau și așa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să își facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă și el unul.”
Toti știm începutul poveștii. Toți îi putem schimba sfârșitul. Hai să nu ne amintim doar de câteva ori pe an de copiii care suferă. Ei aprind chibrituri în fiecare zi. În speranța că fie și pentru o clipă vor fi văzuți. Păcat că flacăra se stinge repede. Întunericul e absența luminii așa cum suferința e absența empatiei.