Convorbiri duhovnicești

Părintele Ioanichie Bălan:
– Făceți-ne o mică paralelă între familia creștină din trecut și cea din zilele noastre.
-Părintele Ioan Mihalțan:
– De multe ori se crede că azi oamenii ar fi mai răi ca altădată. Să nu uităm că primii frați s-au ucis unul pe altul. Ne gândim la Cain, la Sodoma și Gomora. Când proorocul Ilie socotea că el a rămas singurul drept, i s-a răspuns că mai erau încă șapte mii de bărbați care nu s-au plecat înaintea lui Baal. Și de ce să nu ne gândim că între cei doisprezece Apostoli a fost și Iuda Iscarioteanul? Socotesc că nu e potrivit să se avan¬seze ideea că azi lumea ar fi mai rea ca altădată, pentru că această idee ar duce la o nostalgie pentru trecut și la un pesimism pentru prezent.
Noi trebuie să realizăm aici și acum familia creștină, stăpâniți de un dinamism optimist în acțiune, bazându-ne pe credința noastră că „Iisus Hristos și ieri și azi și în veci este Același”. Și azi întâlnim destule familii creștine de omenie și altele cu părți negative. Așa a fost și altădată. Se cade să ținem cont și de proporția negativă a numărului de azi a familiilor.
Aș mai dori să menționez ceva. Creștinii autentici nu fac propagandă, nu fac gălăgie și, de aceea, se pare că nu există. Pe când cei răi sunt guralivi, încât fac impresia că sunt numai ei, cu răutatea lor, acoperind pe ceilalți, dar în realitate nu este tocmai așa.
– Ce alte probleme de educație religioasă mai ridică familia creștină de astăzi?
– Problemele unei familii creștine sunt aceleași din totdeauna, chiar dacă „azi s-a schimbat tehnica, dar fundamentul omului a rămas același”. Același Dumnezeu. Aceleași ispite. Aceeași râvnă sfântă ne trebuie și azi ca și ieri și ne va trebui și mâine. Exemplul cel mai ziditor rămâne Biserica. A trecut prin atâtea forme statale, dar oare și-a schimbat ceva din funda¬mentul ființei sale? E drept că în înțelepciunea ei, ca rod al Duhului Sfânt, a știut să găsească un „modus vivendi” cu orice orânduire statală. Oare ispitele nu sunt aceleași? Tot așa ne-am mâniat și ieri și azi și ne vom mania și mâine. Că unele patimi par a fi mai mari azi ca altădată, se poate, dar avem și posibilitatea de a face mai ușor binele prin mijloacele tehnice mult mai avansate astăzi. Și chiar și ieri și mâine ne trebuie o tot mai mare atenție la despătimire și atunci toate sunt bune.
– Ce rol important are Spovedania regulată, postul și duhovnicul în viața familiei creștine, în trecut și în prezent?
– Rolul spovedaniei este foarte important în urcușul spre desăvârșire și mântuire al credincioșilor. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Mă îndoiesc că se va mântui cineva, dacă n-ar fi Spovedania!”. Explicabil, deoarece haina Sfântului Botez „nu o păstrăm curată”, arată o rugăciune a Bisericii. Spovedania nu va face din noi sfinți făcători de minuni, dar ne asigură iertarea păcatelor și menține ceva foarte necesar pentru mântuire, trezvia conștiinței, și aceasta înseamnă foarte mult, atât pentru viața vremel¬nică, cât mai ales pentru cea veșnică. Fără o sinceră spovedanie și ca urmare fără trezvia conștiinței, cădem în împietrirea inimii care este păcat împotriva Duhului Sfânt. Nu înseamnă că acest păcat nu se poate ierta, dar împietritul la inimă nu face pocăință și fără pocăință nu este iertare de la Domnul.
Dureroasă este constatarea că noi, preoții, ne spovedim atât de rar, deși împărtășania o facem foarte des. Nu cumva să ajungem și noi la împie¬trirea inimii și, astfel, să cădem în păcatul contra Duhului Sfânt. În viața mea m-am spovedit foarte des, uneori chiar și de două ori pe săptămână, la orice preot. Cred în puterea preoției pe care o are orice preot. Duhovnicul? E greu să devii un mare duhovnic, un mare doctor al sufle¬telor, în spovedanie văd două elemente principale: sinceritatea celui ce se spovedește și dezlegarea ce o dă preotul.
Mi-a rămas ceva în minte în legătură cu Spovedania de la Sfântul Ioan Iacob. Adică, mai mult în legătura cu canonul ce-1 primim la Spove¬danie. Într-o zi, sfântul zărește de la geamul chiliei sale un om ce se mișca pe lângă Iordan, nu cu gânduri bune. Sfântul iese din chilie și din discuții află că omul avea în plan să se sinucidă, aruncându-se în Iordan. Cauza? S-a spovedit și i s-a dat un canon pe care nu-l poate împlini. Nimeni nu-l dezlegă de păcatele sale, nici chiar patriarhul Ierusalimului și, ca atare, rămânea și necuminecat. Omul socotea, în slăbiciunea sufletului său, că nu avea rost să mai trăiască. Sfântul îl îmbărbătează și îi zice: „Te cumi¬nec și canonul ți-l fac eu”. Așa l-a izbăvit de moarte și de osândă veșnică Cuviosul Ioan Iacob. Ce mare duhovnic, ce mare psiholog, ce mare părinte! Un model de duhovnic, dar și un mare sfânt!
În privința postului socotesc că e greu de realizat și uneori chiar greu de înțeles. El nu se referă doar la anumite zile, care să fie socotite zile de mai multă hărnicie spirituală, ci ține toată viața. Desigur, mă gândesc la postul integral, da la înfrânarea pornirilor trupești și până la stăvilirea gândurilor inimii. Înțeles în acest fel, socotesc că și ziua de Paști este de post. Fără un astfel de post ne împătimim, murim sufletește și nu mai simțim că Hristos a înviat. (www.crestin-ortodox.ro)