1. Ce trebuie să facă un duhovnic pentru a zidi și a mântui cât mai multe suflete?
– Duhovnicul este și el un om. Ca om întru totul cu dorințe, cu slăbiciuni, primește darul acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate să o dea. Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri și tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poți avea neapărat o viață curată, de sfințenie, mai aleasă și mai deosebită decât a celorlalți oameni, cu patimile vindecate, povățuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, dacă voiești să ai numele de duhovnic adevărat, unit cu fapta. În toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti și fiii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri și ei; și-n toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! „Că ochii sunt mai încrezători decât urechile” (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci, duhovnicul trebuie să fie iubitor și înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că ești primitor și înțelegător și când au venit la tine, să-ți vadă blândețea, bunătatea, iubirea și că ești sincer doritor să-i ajuți în procesul lor de conștiință pentru lucrul cel mai de preț – mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu prețul vieții tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuția este omenească, dar lucrarea divină. Că ești martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit și că, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite „nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui”.
Să-l convingi că omul nu este acela care a greșit, ci este acesta care se căiește și se spovedește acum. Și dacă a căzut în apă adâncă și e salvat cu darul lui Dumnezeu și răsuflă liniștit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire.
În felul acesta blând și de la inimă, dându-și seama că se săvârșește cu el Taina iertării păcate-lor, își deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva – care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari și grozave și nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înșelător să crezi așa ceva, pentru că: „nu este lucru mic în viață răul cel mai mic”. Îți va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială și să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Și să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veți fi de față și îngerii noștri se vor bucura și, cu ei o dată, rudele, lumea și toată creația lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou și în alte suflete și vor cerceta Biserica și va străbate peste munți Duhul lui Dumnezeu, încurajându-ne spre unitate în dragoste creștină, căci credința noastră, a creștinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-și întru totul și întru toate dragostea de părinte adevărat, se socotește că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viață fără dânșii.
2. Astăzi, când creștinii nu mai pot ține după sfintele canoane postul și viața morală, în ce condiții îi putem împărtăși?
– Creștinii trăiesc și ei momentele lor istorice și nu sunt lipsiți de dorințele și de grijile vieții, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească și să nu le trezească acea voce a ființei superioare din ei – conștiința. Nu cred că există vreun creștin care să nu aibă un sentiment și suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiție religioasă sau un eveniment deosebit. El știe, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru și pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele năprasnice.
Canoanele rămân valabile ca niște mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările și subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au și elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l lași singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoșești!” Să ajungă la o cunoștință de sine și să intre singur în marile bogății ale harurilor cerești. Să știe că venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât până în adâncurile mizeriei omenești, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura”, că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertați prin pocăință de toate păcatele și el, creștinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci „nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atât timp cât credința rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou și cât timp sufletul nu abdică” (Maeterlink).
Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoință prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea viețuirii printr-o continuă dispoziție sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră și apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare și atât de binefăcătoare spre viziuni noi și descoperiri mai presus de rațiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îmbogățește pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoință. Iisus Hristos Se dăruiește mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită și smerită, decât unei inimi care postește și se roagă, dar care desigur, își cere dreptul. „Nici văduva și nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilința”.
Deci duhovnicul nu greșește, micșorând timpul pocăinței în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74:
„Cel care are putere de a lega și dezlega nu se canonisește micșorând timpul pocăinței, pentru cel care se căiește de bunăvoie spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu”.
Cine iubește pe fiii lui și mântuirea lor, ar trebui să știe că eforturile și mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui și să nu poți face pogorământ, împărtă-șindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în Rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; același Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii și vameșii, iertați cu blândețe și rămâneau încurajați, sfințindu-și sufletele.
Iată, deci, cum Iisus Hristos, cu aceeași iubire și blândețe, dorește să se dăruiască fiilor Lui și este iarăși amânat de rigoarea și asprimea „Legii”. Dumnezeu este milostiv și caută pricini să umple pe creștini de bogăția harurilor Lui. Duhovnicul trebuie să-și cerceteze fiii cu ochi pătrunzători și mână ușoară, cum spune Ilie Miniatis: „Sufletul omului nu-și poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veșnicie și nemărginire”. (Părintele Arsenie Papacioc)
