Convertire și pocăință

Convertirea religioasă, în sensul ei cel mai adânc, este întoarcerea către Dumnezeu, trecerea de la necredință la credință, de la întuneric la lumină sau de la moarte sufletească la viață. Este schimbare, dar este și punct de trecere; un moment de mare intensitate și forță care îți restructurează și reorganizează întreaga ființă lăuntrică. Fiecare om este adresantul direct al invitației lui Dumnezeu, pe care o resimte mai mult sau mai puțin; niciodată însă chemarea nu violentează libertatea celui chemat, dar este pe măsura sincerității și a căutării omului. Toată viață duhovnicească se întemeiază pe răspunsul dat chemării lui Dumnezeu.
Răspunsul este unul punctual, iar referința pentru întreaga istorie a convertirilor la creștinism este descoperirea pe care Pavel o primește de la Dumnezeu pe drumul Damascului. Momentul convertirii are un corespondent ce ține de însăși esența vieții duhovnicești. E vorba despre pocăință. Ajunge aici să amintim că Sfântul Ioan Botezătorul, precum și Mântuitorul Însuși încep activitatea lor publică prin îndemnul la pocăință. Prea adesea se consideră că spovedania epuizează conținutul pocăinței, când ea de fapt depășește cu mult granițele mărturisirii păcatelor. În centrul conceptului se găsește ideea de schimbare, pe care o aflăm în cuvântul grecesc metanoia, care în românește a fost tradus prin pocăință și s-a consacrat așa (de altfel, termenul grecesc nu a fost preluat ca atare nici în alte limbi europene, care au o lungă istorie a întâlnirii lor cu creștinismul). Atât convertirea, cât și pocăința gravitează în jurul dorinței de schimbare. E firesc să ne întrebăm cum poate schimbarea continuă să stea în inima vieții duhovnicești. Nu cumva este acesta un semn de instabilitate?
Pentru a înțelege mai bine pocăința care, ca orice termen fundamental, a suferit numeroase înțelegeri parțiale sau chiar deturnări de sens, este foarte utilă împărțirea realizată de Alexis Torrance. El vorbește despre trei aspecte ale pocăinței: inițială, existențială și după modelul lui Hristos.
Pocăința inițială este cea care încorporează convertirea, întoarcerea la credință, revenirea în sine. E începutul nou, temelia permanent reînnoită a relației cu Dumnezeu. Dar calea pocăinței nu se încheie aici. Urmează pocăința existențială, ce nu are limite în timp, pentru că se identifică cu efortul constant de a trăi în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Poruncile dumnezeiești sunt criteriul de judecată al întregii vieți și de aceea ele cer o schimbare continuă, în sensul unei permanente acordări a universului interior cu ritmul lor. În acest sens pocăința existențială guvernează viața duhovnicească. Dar nici aici nu este capătul drumului. Cel mai înalt nivel al pocăinței este cea după modelul lui Hristos. Mântuitorul nu a avut păcate, este unul dintre adevărurile mari ale teologiei creștine, dar a făcut pocăință pentru întreaga umanitate, a pătimit și s-a jertfit pe cruce pentru păcatele omenirii. Aici se regăsește modelul ultim al pocăinței creștine. Fiecare, asemenea Domnului Hristos, este chemat la pocăință nu doar pentru păcatele sale, ci și pentru păcatele aproapelui și ale lumii întregi. În termeni similari vorbește și părintele Sofronie Saharov, cel care insistă constant asupra unității întregului neam omenesc, care alcătuiește „Adamul total”. De aceea fiecare este responsabil la nivelul duhovnicesc de orice eșec al lumii, după cum orice biruință sau ratare personală are urmări cosmice.
Convertirea, așadar, este doar începutul unui anevoios drum al pocăinței, care nu te izolează, ci dimpotrivă, te leagă intim de Dumnezeu și de întreaga lume.
(Paul Siladi, sursa: Ziarul Lumina)