Dezbaterea politică a acestei săptămâni s-a centrat pe discutarea și votarea celor două moțiuni depuse în Parlamentul României: una simplă, pe tema spinoasă a Învățământului, și una de cenzură, vizând activitatea de ansamblu a Guvernului. Nu discut temeiurile acestor acte – fiecare dintre dvs. poate să aibă propria părere. În fond, este de datoria Opoziției să depună moțiuni – altfel nu și-ar justifica existența, iar Puterea (oricare putere), în lipsa unui control critic, e condamnată să greșească.
Problema, la noi, cred că este alta. Nu atât ce se se spune sub cupola Parlamentului cu ocazia moțiunilor, ci cum se spune. Indiferent de gravitatea subiectelor atinse, indiferent de prioritățile mesajelor pe care actorii politicului vor să le transmită, mult mai deficitară – în cele din urmă –, în opinia mea, nu este fondul, ci forma. Oricât ar părea de paradoxal – în fond, cu toții știm că cel realmente important este fondul, în orice –, boala parlamentarismului nostru nu este una de conținut, cât mai ales una de ambalaj.
Încerc să explic. Nu vreau să spun că fondul e perfect – nici pe departe; la acest capitol, mereu se poate mai bine. Nu vreau, pe de altă parte, să par snob aducând în discuție experiența de câteva luni de la Parlamentul European, dar voi spune, deschis, că și acolo – la Bruxelles sau Strasbourg – conținutul intervențiilor diverșilor eurodeputați este deseori cu totul discutabil. Și acolo se vorbește uneori fără a se spune mare lucru. Am mai spus-o, și acolo există limbaj dublu: una spun oamenii când sunt la Bruxelles și alta când se duc la ei acasă, printre alegătorii lor. Dar, din punctul de vedere al formei, totul este impecabil. Polemica nu încinge atmosfera, frunțile nu transpiră, burta nu e scoasă în față, nu se fac spune la gură.
Moțiunea de cenzură discutată ieri la București, vizibilă pe ecranele țării, este exact exemplu de care am nevoie. În majoritatea intervențiilor – fie ale Puterii, fie ale Opoziției – exista un sâmbure de adevăr (mai mare sau mai mic, depinde de cum preferăm să vedem fiecare). În schimb, problema, la noi, este alta: supremația miștoului. Dacă nu faci bășcălie de opozant nu ești tare. Simțul umorului pălește sub dorința de a fi haios cu orice preț. Adversarul este redus la porecle, vorbitorul spune orice despre tabăra opusă, doar-doar va auzi hohotele colegilor – semnul suprem al izbânzii. Sigur, nu s-a ajuns la pumni – ca în Hong-Kong sau aiurea –, dar loviturile se dau cu vorbe “la obraz”.
Astfel încât sunt tot mai tentat să cred că o bună parte din imaginea modestă pe care Parlamentul și parlamentarii o au în clasamentul aprecierilor publicului se datorează acestui ambalaj poleit cu apostrofări, persiflări și multe, multe interjecții.
