Continuă circul

Se apropie finalul campionatului de fotbal, echipele angrenate în lupta pentru titlul de campioană și participarea la preliminariile Ligii Campionilor, precum și cele care o vor urma în clasamentul final, asigurându-și astfel prezența în preliminarii pentru celelalte două cupe europene (dacă or mai fi existând!… că la câte modificări ale competițiilor continentale am asistat în ultimii ani, n-ar fi de mirare ca eu să fi pierdut șirul acestora!) făcând tot ceea ce le stă în puteri pentru a-și asigura cât mai din timp acele locuri mult visate. Se întâmplă însă același lucru cu care ne-am obișnuit de mulți ani încoace: între declarațiile belicoase ale reprezentanților acestor echipe și ceea ce ne este dat să vedem pe teren este o distanță galactică. Fiecare din cele 6 din play-off se vede campioană, ba chiar și având un parcurs de mare excepție în competiția europeană supremă, însă ceea ne arată pe teren este mai degrabă umor în stare pură: fundași greoi, rudimentari, parcă dușmăniți toată viața de obiectul ăla rotund care se mișcă mai rapid decât propriii lor neuroni. Așa-zișii „play makers”, adică mijlocașii de creație, cei care ar trebui să dirijeze, să așeze, să orienteze jocul propriei echipe, sunt practic inexistenți în campionatul nostru, dovadă că și la Națională acest rol este deținut aproape fără concurență de cel mai insipid jucător din galaxia noastră, Stanciu. Deci, în loc de creativitate, avem o frecangeală a mingii cam de nivelul Diviziei C de acum 50 de ani. În sfârșit, atacul. Care atac, care golgheteri? Mitriță, Munteanu, Tănase? Ia încercați o comparație cu, să zicem: Halland, Kane, M’Bappe? Cum de ce cu ăștia!? Dar cu cine? Nu cu ăștia vor ai noștri să se întâlnească în Champions’ League!?