Noul ministru al Culturii, domnul Toader Paleologu, ar fi declarat recent că statul va retroceda castelul Bran familiei de Habsburg, descendenții principesei Ileana, sora regelui Carol al II-lea, care îl moștenise cu titlu personal de la mama ei, regina Maria. Aceasta, la rândul ei, îl primise ca dar de la autoritățile locale.
Opinia publică va fi cert împărțită cu privire la oportunitatea acestei decizii. Cine are vederi liberale, și crede în sanctitatea proprietății, va susține probabil această decizie, argumentând că nu e drept ca naționalizarea regimului comunist să triumfe. Cine e mai relativist, și cu perspectivă istorică mai lungă, va susține că decizia e deplasată. În fond, castelul nu a fost niciodată în familia Hohenzollernilor, și cu atât mai puțin a Habsburgilor. Față de Peleș, construit de Carol I, Branul e un castel vechi, care aparținuse comunității locale și ar fi just să se întoarcă la ea fără răscumpărare.
Partea cea mai zăpăcitoare a acestei discuții este că ea survine la câteva zile după ce Curtea Constituțională a dat girul final legii lui Dan Voiculescu, care lovise mortal legea caselor naționalizate din anul 2000 și compromisul istoric atins atunci între post-comuniștii (PSD) și anticomuniștii români (CDR).
Dl Voiculescu a intervenit în favoarea unui grup special de lobby, chiriașii care au cumpărat de bună credință, și a propus practic inversarea principiului restituirii în natură, stabilind că de principiu proprietarii vor primi despăgubiri, și nu imobilul. Deși președintele Băsescu a întors legea de la promulgare și au existat două rânduri de sesizări la Curtea Constituțională, legea a trecut până la urmă, arătând încă o dată că marea inovație liberală de a face proprietatea „garantată” prin modificarea constituțională din 2003 nu face doi bani.
Pentru că, la urma urmei, la a cui proprietate face aluzie articolul constituțional? Și cei care au cumpărat de bună credință, și cei care au fost proprietarii originali sunt proprietari. Principii de drept diferite și legi din momente istorice particulare dau fiecăruia un oarecare drept – numai că cele două se ciocnesc.
Coșmar constituțional și legal perfect, complicat și de supremația dreptului internațional față de cel autohton, consfințit tot de Constituția noastră. Asta înseamnă că proprietarii originali vor ataca la Strasbourg și vor câștiga, și legea Voiculescu va servi doar să mai producă ani de confuzie suplimentară, costuri în plus, și brambureală prin curțile de justiție, unde nici un judecător nu va mai ști cum să interpreteze asemenea cazuri.
Cum poate funcționa țara asta când reaua credință și tembelismul unei majorități (precum cea parlamentară care a trecut legea Voiculescu, sau cea a Curții Constituționale care a validat-o) fac din Constituție o materie de plastilină, care se poate deforma oricum o cer interesele de moment?
Cum a fost cu putință să nu reușim, după douăzeci de ani, să punem o dată punct la chestiunea cu proprietatea, baza unei economii de piață, pe care toți vecinii noștri, în feluri diferite, au reușit să o rezolve demult? Oricum ar fi rezolvat-o, rând pe rând, în țările din Europa centrală s-a găsit un consens politic durabil (în unele pentru restituția în natură, în altele pentru despăgubiri) care a închis chestiunea definitiv și a permis vieții să meargă mai departe. Numai noi batem pasul pe loc, și explicația este evidentă: lipsa unei elite politice capabilă de acest gen de bun simț constituțional (și în general de bun simț) care să reușească să obțină o majoritate.
Putem schimba Constituția de o mie de ori, câtă vreme vom avea în majoritate așa niște interpreți ai ei vom trăi permanent în incertitudine. Mai merită deci să ne ostenim?
