Ceea ce urmează nu este o cronică de carte, deși simt și eu, odată cu Constantin Ștefuriuc, poetul emblematic al Bucovinei de după ultimul război, singurul poet cu adevărat mare al generațiilor care s-au succedat, de atunci, încoace, că „îmi este frig de prieteni și îi simt / cum umblă singuri pe pământ”,
Ceea ce urmează este un protest sau, mai curând, un zvâcnet de dezgust la adresa celor care i-au „împușcat sufletul”, dar un dezgust care nu se va desfășura violent în parcursul acestui articol, ci pașnic precum înghețul în atitudinile mele viitoare față de lumea celor care nu se au decât pe ei (cândva, glumeam într-o epigramă: Mi-am ales un nume care / să-mi tot spună că sunt NUL, / căci doar prostul, că-i fudul, / se socoate o valoare!), sesebiștii, adică relicvele comunistoide ale fostei și glorioasei Societăți a Scriitorilor Bucovineni.
De câtăva vreme, scriu, la rugămintea lui Tiberiu Avram, fără drepturi de autor (precizare necesară ca să priceapă și țața țesătoare că nu sunt „salariat”, ci închinător evlavios al cotidianului „Monitorul de Suceava”), cronici entuziaste (s-au adunat vreo sută) despre cărțile autorilor din județul Suceava, în cele mai multe cazuri căutând cu disperare prin paginile cărților expresii mai de doamne-ajută, cu care să argumentez că un ipochimen sau altul e talentat și deștept, ceva ce n-a văzut Parisul! Trăiam convingerea (contaminare de la Mircea Streinul, deh!, încă din vremea în care nu auzisem de el – cu așa scriitorime, e normal să nu fi auzit!) că fiecare rând scris contează și că trebuie salutat, exagerând conștient, pentru a echilibra nedreapta balanță a ignoranței și nepăsării publice. Eram convins că e datoria noastră, a tuturor, să conștientizăm o spiritualitate bucovineană distinctă, inclusiv prin degenerescențele liricoide ale contemporaneității, și tocmai de asta încercam să deschid fereastra mea spre universul unei cărți sau al alteia, unele cu adevărat importante, altele salutate doar din solidaritate de breaslă.
Zilele trecute aflu, însă, că numele lui Constantin Ștefuriuc, cel căruia îi închinasem festivalul de la Udești, atunci când eu, nu ei, l-am întemeiat, iar este îmbrâncit de pe afișul bulibășelii culturnice, din voința, cică, a Societății Scriitorilor Bucovineni. Nu-i nimic, și-așa sunt convins că Udeștii nu merită un dram de atenție (în doi ani de zile, n-au fost în stare să ia, din bisericuța vămeană din Muzeul Satului din Suceava, răclița cu țărâna lui Zamfir Nicoară, udeșteanul care a refuzat să tragă în armata română, preferând să-și sape mormântul, lângă Săcele, în toamna anului 1916, și care merita odihnă veșnică în țărâna în care îi dorm străbunii), iar de memoria lui Constantin Ștefuriuc am să știu eu să mă ocup, ca și până acum, ba chiar mai mult decât atât, lor, scriitorașilor sesebiști, rămânându-le gloria tentativei nereușite de a distruge memoria Poetului.
Sunt convins, însă, că marea majoritate a scriitorilor din întreaga Bucovină nu se opun cinstirii memoriei lui Constantin Ștefuriuc, așa că îi rog pe toți cei care cred în datoria noastră față de memorie să-mi comunice în scris opțiunea lor, printr-un simplu mesaj, ca să nu-i includ și pe ei în acel „dincolo” de după interesul și respectul pe care, deocamdată, încă le mai am față de fiecare dintre ei. Până la primirea mesajelor, n-am să mai scriu nimic despre nici o carte.
În fond, cine nu are memorie nu merită să beneficieze de ea.
Constantin Ștefuriuc… „N-aș mai ieși din râu, aș sta aproape / Să vină Luna să mă îngroape / Într-o cămașă stranie de cer, / Mesteceni sfinți, atât vă cer. // Copacii-mi umblă-n sânge cu ninsori / De trupuri limpezi, line sărbători / Aprind lumini nebune, aproape desfrâu / N-aș mai ieși din înfloritul râu. // Am fost băiat subțire ca o coasă / Acasă n-am mai fost, cei de acasă / Știu că-s poet, atâta știu, / Cu sângele trăpaș, nepământesc de viu”.
Constantin Ștefuriuc… „Cu trupul ca un flaut de teamă, / Vindecat de gândul de a mai căuta prieteni / În cuibarul cu vipere al inimii, / Umblu cu grijă să nu strivesc sânii luminii / Cu lacrimi de mărimea lacurilor // Noaptea îmi număr rănile – / Sunt destule pentru a fi eu însumi cer. / Gura ta mușcată de trandafir / Crește fragi la lumina Lunii / Inima mea e singură ca durerea”.
Constantin Ștefuriuc, „frumosul în piele de tigru”, care a pășit „desculț pe cer”, chiar și de dincolo de viață îi înspăimântă cu aura-i pe pigmeii liricozi, iar pigmeii azvârl și tot azvârl în aura-i cu grăunții lor de negură unsuroasă, nepricepând că n-au să-l întunece nici măcar cât clipita în care viermuiesc liric.
Dumnezeu și Poetul Constantin Ștefuriuc să îi ierte!
