Constantin Severin: „Bibliotecarul Infernului”

O carte apărută de sărbători, „o veritabilă apocalipsă a cuvintelor și a învățăturilor secrete, pe care ar fi trebuit să le păstreze cu sfințenie” (p. 231) fiecare generației în parte, „Bibliotecarul Infernului”, de Constantin Severin, (Cartea Românească Educațional, Iași 2019) confirmă, ba chiar întrece cu mult elogioasele așteptări ale excelentului recenzor Paul Gorba, formulate și publicate pe coperta finală: „Prozator profund, cu o imagistică bogată, cu o tehnică proaspătă care stârnește interesul lecturii, Constantin Severin aduce în fața lectorilor săi o poveste captivată, în care ne putem regăsi fiecare. Obsesiile culturale, cele carnale, cele sociale, precum și cele mentale ale personajului principal ne fac să trăim cu intensitate fiecare pagină a acestei cărți, cu atât mai mult cu cât ai mereu senzația că din cititor poți deveni treptat un personaj al romanului. «Bibliotecarul Infernului» este una dintre cele mai tulburătoare cărți scrise în ultimii ani în România, iar asta nu face decât să recunoaștem vocația autentică a lui Constantin Severin, prozator, poet și artist vizual pe care istoria literară nu îl mai poate ignora”.
„Răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar”
Prin cea mai recentă operă a sa, Constantin Severin probează mai mult decât convingător faptul că „o carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îți poate arăta o cale pe care poți traversa miezul de foc al unui vis, oricât de îndrăzneț” (p. 14), deși, în tentativa lui inițiatică, întâmplător sau nu definită de Empedocles din Agrigent, printr-o frază-motto, de frontierele astrale ale cunoașterii („Dublă e nașterea celor de mor, și dublă pieirea”), frază pe care Constantin Severin o preia drept sinteză axiomatică a parabolei Ada Kaleh și, desigur, a bibliotecii uitate sau ignorate și tocmai de aceea „a Diavolului” sau „a Infernului”, nu concretizează nimic păcătos, ci sacralitatea dumnezeiască a cunoașterii, ignorată de fiecare dintre noi, deși se află la îndemâna oricui, cu „cheile” la vedere.
Parabola Ada Kaleh sau a Bibliotecii, ingenios formulată într-o cuprindere atemporală și aspațială, este cea în care se pornește de la „o insulă jupuită de vie de memorie (…), o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naște din ele și le naște in aeternum” (p. 289), o insulă „cheie către lumile din interiorul tău (care) se găsește doar în interiorul tău” (p. 239) și parabolă a creației scufundate în uitare, în condițiile în care „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură și închisă în care simți uneori briza atemporalului” (p. 267), dar fără a respecta întru totul reperele rigide ale istoriei mărturisite, ci simbolizând, mai curând, dar tot parabolic, povestea vieții interioare a autorului, o viață care înțelege că „dincolo de frumusețe și de nefrumusețe, de bine și de rău, de rostit și de nerostit, ne așteaptă Sufletul însuși, simplu, gol de toate” (p. 32), pentru că autorul, artist plenar al Europei contemporane și, tocmai de aceea, „administrator fantomatic al Bibliotecii Diavolului, răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar” (p. 264), resimte „extrem de dureros povara timpului” (p. 265) și, tocmai de aceea, așa cum singur mărturisește, „în viață” nu a făcut decât să caute esența ființei sale, „sâmburele atemporal aflat în consonanță cu muzica sferelor” (p. 264).
„Stare de grație în care te identifici practic cu Dumnezeu”
Parabola Biblioteca Infernului este, de fapt, parabola inițierii, în care orice carte și nu doar incunabulul, folosit drept simbol, este „îngerul, unicul nostru prieten dinainte și de după viață” (p. 24), pentru că fiecare carte sau incunabul „îți oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de grație în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, să ai acces la întreaga cunoaștere” (p. 12), pentru că fiecare „tom îmi oferea arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de grație în care mă identificam cu Dumnezeu. Asta însemna, printre altele, că aveam acces la întreaga cunoaștere” (pp. 267, 268).
Dorindu-și măcar să întrezărească sensurile „prăpastiei spre care ne îmbulzim în ceea ce numim viață” (p. 23), Constantin Severin, valorificând un impresionant depozit de memorie, pe care obișnuim să-l numim erudiție, adoptă „autoflagelarea onestă și crudă a cuvintelor, biciul gândurilor cu care îmi zgândăresc, ca să-l văd (…) orgoliul rănit de propria-mi impotență de a crea ceva” (p. 31) și se presură pe sine, aidoma nisipului, în toate personajele cărții sale, inclusiv în cele fabuloase, precum Carravaggio, Shakespeare și „Doamna Neagră din sonetele sale” (p. 11), adeseori cu trimiteri de proroc ancestral și spre scrierile sale, inclusiv la poemul „Orașul Alchimic” (p. 14), publicat în 2003, despre care vorbește un personaj de la începutul secolului al XVIII, care l-ar fi copiat, deși nu cunoștea limba română, în limba lui, pentru că „în perioada în care mintea ta se unește cu cea a lui Dumnezeu, înțelegi toate limbile”, drept consecință a faptului că „adevărul e o artă inaccesibilă (doar) omului comun” (p. 14).
„Atunci când cântecul cântă singur, fără trudă”
În unicitatea lui de creator, rătăcit prin universul cenușiu al „omului comun”, Constantin Severin, cu „oasele sufletului tot mai durute” – splendidă intruziune lirică într-o aforistică reverberare a înțeleptei lui narațiuni, în care opinează că „niciodată nu e prea târziu, doar că drumul de întors e tot mai lung și oasele sufletului tot mai durute” (p. 23), înțelege pe deplin pitagorica definiție a misticii muzicale, pe care o consacră parabolei Ada Kaleh, cu convingerea că „orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului” (p. 8), că „orice știință se află inclusă în muzică”, „citatul său favorit” dintr-un incunabul al lui Cornelius Agrippa (p. 9), concluzionând aproape tragic, dacă nu ar fi tumult existențial, deci „nevoie sufletească și organică de frumosul pe care voi, artiștii, știți să-l coborâți pe lume” (p. 31): „Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc” (p. 286). Pentru că, „atunci când cântecul cântă singur, fără trudă” (p. 34), arta „respiră o incredibilă tinerețe”, iar cartea lui „va răspândi ca o molimă arta de a rămâne un adolescent perpetuu, un vagabond rătăcind prin Absolut, dar mai ales arta de a regăsi acel drum de suflet” (p. 33).
„O insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului”
Ca narațiune, deci ca epic excelent construit, cartea lui Constantin Severin dezvăluie „secrete” din viața reală a inițiaților, cale de trei veacuri, desfășurare prin Italia, prin Balcani, prin marile capitale ale lumii, printr-o Suceava natală altfel trăită, dar fără a-și asuma calitățile de „spadasini neîntrecuți” sau de „inițiați martiri” ai personajelor exponențiale, care populează adevărate „universuri paralele”, ci inițiindu-se, prin repetate treceri ale fisurilor, ale faliilor timpului, permise și înlesnite doar de Bibliotecă, de coborârea „în Împărăția Întunericului, pe care trebuia să o iau în primire”, „un adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată”, în care „totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund și transparent” (p. 158) și în care doar „o inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul” (p. 132), deci cu îndumnezeirea prin cunoaștere.
Uneori, Constantin Severin încearcă perspective și înspre sinele biografic, Nini, vorbind și despre neamurile și despre familia lui, dar într-o fixație ereditară și monografică înțelept construită, care dau simultaneitate, de pildă, legendarilor Cavaleri de Malta și martirilor tovarăși de luptă ai patriotului Motrescu, despre care Constantin Severin a scris și publicat cândva, în „România liberă”, o atotcuprinzătoare relatare, un adevărat filon epic de roman istoric. De altfel, dimensiunile mitice și istorice ale personajelor reale ale cărții devin, în „Biblioteca Infernului”, „Balada lui Iorgu Iorgovan”, pe care Constantin Severin o aude, cântată de niște țigani, și nu o mai uită niciodată, cântând-o oriunde are ocazia imaginată să o facă. Fără citări din străvechiul cântec al „titanului Iorgovan”, deci colind – după confirmarea lui Strabon, ci doar ca parabolă a altor fapte urieșești din scufundarea astrală, pentru că, în fond, așa cum și recunoaște autorul, în ultima frază a cărții sale, „nici o întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului” (p. 289).
Din „gândirea filtrată a unor adevărați artiști”
„Biblioteca Infernului”, roman inconfundabil al literaturii mondiale, deși, la o privire pripită, poate sugera influențe din „Codul lui Da Vinci”, înseamnă, probabil, pentru creația în proză a lui Constantin Severin ceea ce însemna, în lirica lui, „Orașul Alchimic”, adică nu doar un vis, ci și o împlinire deplină, înseamnă „a trăi întru adevăr și mituri sfinte”, o stare de grație în care „Întru e mai mult decât identitate” (p. 31), înseamnă, în palierele creației, „cu câte o viață cu fiecare carte” (p. 32), înscriindu-se, firesc și decisiv, „între spațiile fizice ale timpului în care trăim”, drept un exemplu din „gândirea filtrată a unor adevărați artiști” (p. 285). În fond, creatorul sucevean Constantin Severin este un adevărat artist, iar „Biblioteca Infernului” îi consacră deja consolidatul lui statut, obligându-ne să-i reevaluăm, din această insolită perspectivă realitate-mit, și întreaga lui creație plastică, în care, până acum, eu, de pildă, îi deslușeam doar poezia, nu și răsfrângerea dumnezeiască prin faliile timpului.
Ion Drăgușanul