Constantin Arcu: „Măștile exilului”

În vecinătatea basmului, a luptei dintre bine și rău își situează Constantin Arcu romanul „Măștile exilului” lăsând să se înțeleagă că orice mitologie este inepuizabilă, că răul continuă să existe și să se manifeste în existența omului modern, iar lupta cu forțele întunericului, permanentă.
Și pentru că omul nu se va sătura niciodată să asculte povești, scriitorul derulează în ritm alert, cu inserții ale tehnicii narative moderne, o istorie în care se răsfrâng veridicul, parabola, parodia, metaromanul. Senzația de autenticitate e căutată atent pentru a induce cititorului sentimentul că realitatea haotică pe care o trăiește are, totuși, un sens. Scriitorul își apropriază calitatea de martor implicat și pe cea de semădău, de dătător de seamă, într-o proză tensionată, în care non-ficționalul își trimite ecourile în structurile ficționalului.
„Măștile exilului” spune, într-un mod coerent narativ, istoria unui exil interior care tinde să se obiectiveze pentru a surprinde, în realitatea cea aievea, în exterior, măștile care, aparent, îl fac să funcționeze. Pare a fi aceasta o sugestie a vechiului motiv al lumii ca teatru, pe care Constantin Arcu îl transpune în lumea noastră.
Este un roman al actualității, dar o actualitate integrată eului care face efortul de a o cunoaște, de a lupta împotriva ei, de a afirma superbia unui ideal. Jurnalistul Cezar Mihali, Costas, cum îi spun Matei și Sofia, presupusa soră a lui Matei, copiii Alla-Dinei, femeia fantomatică la care Cezar nu încetează să viseze, personajul-narator, ca un nou picaro, își istorisește aventurile cu pasiunea și febrilitatea unui căutător de absolut. Fauna pestriță pe care o întâlnește în Italia, o umanitate decăzută în absența unei aspirații care să o scoată din subdestin, nu exclude, totuși, aspirația socială, dimpotrivă, o potențează, impunând-o ca imperios necesară.
Pentru a sugera bestialitatea umană, Constantin Arcu realizează un personaj malefic, Coloneleasa Taifun, a cărei degradare de la om la animal este surprinsă în schițe demne de Bruegel sau Goya, prin sugestia inserției fantasticului în realitate. Există, însă, și sugestii ale umanizării bestiei ca în cazul mafiotului Dragoș care, cu ultimele licăriri de conștiință, trăiește devastator sentimentul vinovăției.
Spațiul epic al romanului configurează două realități ca niște vase comunicante. Abjecția este aceeași, indiferent de frumusețea sau istoria locurilor, omul pune amprenta definitorie. Experimentul Italia transpune în epic o realitate cutremurătoare, cea a sclavajului modern, după cum experimentul România dă seama despre o realitate haotică în care valorile se amestecă și aceasta duce la triumful răului. Recunoaștem în scenele construite cinematografic, pe detalii ce concentrează, într-un nou realism, faptele realului, imagini din realitatea politică a anului 2012, într-o Românie ce făcea eforturi de/spre normalitate.
Naratorul, martor sau reflector, traversează spații diferite și-n această odisee se vede obligat să distingă între contrarii, să separe antinomiile, convins că lumea se ordonează prin poveste, devine coerentă prin istorisire, căpătând, astfel, un sens. Esențial și non-esențial, uman și abject, uman și subuman, destin, subdestin și supradestin sunt marile opțiuni tematice ale cărții. Omul este o ființă socială, un zoon politikon care nu are dreptul de a se sustrage istoriei, pare a fi mesajul romanului și, de aceea, este obligat la o construcție socială și politică.
Implicarea și non-implicarea politică constituie o altă problemă asupra căreia „Măștile exilului” ne invită să reflectăm. În acest context, semnificativ este incendiul din capitolul „Înapoi la origini”, care dă anvergura globală a crizei pe care o traversează umanitatea. Acest sfârșit al istoriei, un sfârșit care pare continuu, nu poate fi trecut decât prin solidaritate și iubire. Detaliile scenei conduc la nivelul de jos al omenescului, la ideea absenței responsabilității și a conștiinței. Totuși, în efortul de a salva copiii, un simbol al viitorului, transpare credința în capacitatea umanității de a se revigora, de a renaște ca pasărea Phoenix din propria cenușă.
În imaginile și scenele epice ale romanului „Măștile exilului” recunoaștem imagini ale realității contemporane cărora scriitorul le caută sensul și ni le propune spre meditație. Romanul ar trebui citit pentru a completa, printr-un univers compensatoriu, propria imagine și pentru a intra în rezonanță cu o filozofie a epicului.
Ana DOBRE