Odată cu căderea în păcat a primului om nu numai el va avea de suferit, ci întreaga creație, căci păcatul aduce după sine distrugere, suferință și moarte. Acesta este prețul despărțirii de Dumnezeu. Cînd Dumnezeu îl cheamă pe om după ce a păcătuit, vedem în el natura coruptă a păcatului cînd încearcă să se dezvinovățească dînd vina pe altcineva pentru propria-i alegere. Odată intrat păcatul în lume, în creația lui Dumnezeu, acesta aduce după sine o degradare continuă a acesteia. Scriptura ne arată cum de-a lungul istoriei această degradare
s-a accentuat și cum ea a cuprins chiar de la începuturi nu numai lumea spirituală ci și cea materială.
Unii oameni sînt de părere că păcatul este ceva de natură spirituală sau morală, dar istorisirea creației și a căderii din Genesa ne arată că implicațiile păcatului se extind și în lumea materială. După cădere omul este nevoit să părăsească locul creat de Dumnezeu pentru el, grădina Eden. Existînd mereu o dorință ascunsă în interiorul omului de recreare a acelui spațiu paradisiac.
Implicațiile căderii sînt atît de mari încît se răsfrîng asupra vieții omului de la naștere pînă la moarte. Viața fără durere devine o utopie, un mit irealist, căci după cădere, chiar intrarea în viață înseamnă durere, o durere continuă, care își atinge apogeul în moarte.
Atît de grav este păcatul omului încît aduce moartea nu numai pentru specia umană, ci și pentru cea animală cînd Dumnezeu este nevoit ca un gest al dragostei sale neîmpărtășite pentru om să îi facă haine din pieile animalelor. Viața omului ajunge să se asemene cu firul de nisip care se scurge în clepsidra timpului. Dacă peste multe lucruri trecerea timpului poate avea un efect benefic, în ce privește căderea omului, implicațiile acesteia se agravează cu fiecare clipă ce trece, asemenea unei răni netratate, care în loc să se închidă se agravează din zi în zi.
În capitolul 4 din Genesa se poate observa cum păcatul primului om se răsfrînge în viața familiei sale, iar primul său rod, Cain, devine un ucigaș. Astfel despărțirea de Dumnezeu se accentuează în viața omului, conducînd omenirea și creația spre cataclismul potopului. La fel ca atunci și vremurile contemporane sînt o alergare spre dezastru. Omenirea după mii de ani se află în aceiași goană nebună spre ziua judecății lui Dumnezeu. (www.crestinism.ro )
