Consecințe ale Educației făcute pentru dobândirea îndumnezeirii

Educația pe care o dă Biserica noastră Ortodoxă prin slujbele dumnezeiești, prin teologia patristică, prin monahism, este o educație făcută pentru dobândirea îndumnezeirii, o educație teantropocentrică, care îl are ca centru pe Hristos, Dumnezeu – Omul.
Aceasta ne aduce multă bucurie în viață, atunci când cunoaștem măreția menirii pe care o avem, fericirea care ne așteaptă. Ea, prin făgăduința îndumnezeirii ne îndulcește durerea oricărei încercări și oricărui necaz din viață.
Atunci când ne nevoim aspirând la îndumnezeire, se schimbă și atitudinea noastră față de semenii noștri, devenind mai bună, adică îi vedem pe ceilalți ca pe unii ce vor deveni dumnezei după har. Cât de multă profunzime și esență primește atunci educația pe care o dăm copiilor noștri! Cât de mult vor iubi și vor respecta atunci părinții pe copiii lor, simțind responsabilitatea și misiunea sfântă pe care o au față de ei, în a-i ajuta să izbutească să ajungă la îndumnezeire, scopul pentru care, cu harul lui Dumnezeu, i-au adus în lume! Dar cum îi vor ajuta, dacă ei înșiși nu se vor îndrepta spre acest scop, care este îndumnezeirea? Oare câtă prețuire nu vom avea pentru noi înșine, însă fără egoism și mândria cea potrivnică lui Dumnezeu, atunci când vom conștientiza că suntem creați pentru acest scop înalt!
Sfinții Părinți și teologii Bisericii spun că făcând astfel, adică depășind filozofia antropocentrică a egoismului și iubirii noastre de sine, devenim persoane adevărate, oameni adevărați. Atunci îl vom întâmpina pe Dumnezeu cu respect și dragoste, dar și pe semenul nostru cu prețuire și demnitate adevărată, văzându-l nu ca un vas al plăcerii și exploatării, ci ca un chip al lui Dumnezeu menit pentru îndumnezeire.
Cât timp suntem închiși în noi înșine, în eul nostru, suntem indivizi și nu persoane, însă de îndată ce vom ieși din existența noastră închisă în sine și, potrivit cu această educație a îndumnezeirii, vom începe, cu harul lui Dumnezeu, dar și cu împreună- lucrarea noastră, să iubim, să ne dăruim din ce în ce mai mult lui Dumnezeu și aproapelui nostru, atunci vom deveni persoane adevărate. Adică atunci când eul nostru va intra în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele, vom începe să aflăm sinea noastră cea pierdută. Căci înlăuntrul comuniunii îndumnezeitoare, pentru care am fost creați, ne putem deschide, putem comunica, ne putem bucura unul de altul cu adevărat, iar nu în mod egoist.
Acesta este și caracterul Sfintei Liturghii, în care învățăm să depășim interesul nostru strâmt și individual, la care ne îmbrâncește diavolul, păcatul și patimile noastre, și să ne deschidem spre comuniunea jertfei și dragostei în Hristos.
Trăirea măreției acestei chemări, adică aceea de a deveni dumnezeu după har, îl odihnește și îl întregește cu adevărat pe om.
Umanismul ortodox al Bisericii noastre se întemeiază pe această chemare înaltă a omului, de aceea și pune în valoare toate puterile lui.
Care alt umanism, oricât ar părea de progresist și iubitor de libertate, este atât de revoluționar ca umanismul Bisericii Ortodoxe care îl poate face pe om dumnezeu? Un astfel de umanism cu adevărat înalt numai Biserica are.
De aceea, mai ales astăzi, când mulți încearcă să înșele pe oameni și în mod special pe tineri, punându-le înainte umanismul lor mincinos care, în esență, îl schilodesc pe om, iar nu îl întregesc, are mare însemnătate această intensificare a educației religioase a Bisericii.
(din cartea Îndumnezeirea – Scopul vieții omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis, sursa: www.calauzaortodoxă.ro )