Confidenta marilor duhovnici (I)

Oameni aleși au existat și vor exista în toate timpurile. Nu se poate spune că sfinții au trăit doar în „Veacul de aur” din istoria Bisericii creștine, dimpotrivă, putem afirma că în toate timpurile și locurile, în istoria popoarelor se întâlnesc permanent modele ale credinței și trăirii în Hristos, Dumnezeul nostru. Privind cu atenție la acești oameni, descoperim în ei chipul sau icoana Fiului lui Dumnezeu, păstrată încă de la Sfântul Botez și restaurată mereu prin lacrimi și fapte minunate, până în clipa din urmă a vieții lor.
În vremea noastră marcată în mod vizibil de ispite și încercări felurite, se remarcă încă mulți semeni de-ai noștri prin lumina și intensitatea trăirilor creștine. Aceștia, acum ca și altădată, nu fac zgomot și nu vorbesc altora despre credința și nevoințele lor. Mai mult, dacă cineva observă vreuna din calitățile lor, se străduiesc mai abitir să le ascundă. Cuvintele Mântuitorului sunt clare: „Cei care fac toate acestea înaintea oamenilor de ochii lumii își iau plata lor”. Ceilalți, discreții, își păstrează plata pentru ziua răsplătirii celei drepte.
Mănăstirea Sihăstria Neamțului a creat în timpul celor mai bine de trei veacuri de existență o Școală a smereniei, a fugii de slava deșartă și a discreției în accepțiunea înaltă a cuvântului. Această „școală” n-a avut, din nefericire, faima vestitelor Academii din „lumea cea mare”. Râvnite de cei preocupați de glorii efemere, Academiile însemnau atunci, ca și acum, împlinire pentru oamenii vremurilor. Celelalte școli în care se preda smerenia erau urmate de monahi simpli, care dobândeau însă o cunoaștere și o înțelepciune superioare, după cuvintele Scripturilor: „Dă-mi înțelepciunea care șade la tronul Tău… „Cu această agonisită au dobândit cele veșnice în locul celor trecătoare și au devenit cetățeni ai Împărăției Cerurilor. Aproape toți monahii constituie modele ale acestui proces de restaurare a omului, de îndumnezeire, de asemănare cu Veșnicul Dumnezeu care L-a plăsmuit pe om.
Dintre acești monahi amintim acum numele și trăirea monahiei Maria Păvăleanu de la Sihăstria. Lecturând din pruncie Viețile Sfinților va fi găsit în paginile cărților exemplul unor femei evlavioase care au trăit toată viața în mănăstirile de călugări, jertfindu-și tinerețile și întreaga lor ființă pentru dragostea lui Hristos.
Maria Păvăleanu, fiica unor munteni evlavioși din localitatea Călugăreni, astăzi Poiana Teiului (tatăl ei a fost pentru o vreme primar), a intrat pentru întâia oară pe poarta Mănăstirii Sihăstria adusă de părinții ei împreună cu rudele și consăteni care străbăteau cărările munților pentru a primi binecuvântarea sihaștrilor. De la 14 ani nu s-a mai depărtat de singuraticul schit devenit între timp faimoasa Mănăstire Sihăstria. Egumenul de atunci, Ioanichie Moroi, căuta un ucenic vrednic să ducă mai departe tradiția locului. Dumnezeu l-a ales pe fratele Constantin, devenit mai târziu părintele Cleopa, starețul vrednic și duhovnicul apreciat până departe, în lume. Copila cu gânduri curate și trăiri înalte s-a apropiat de marii duhovnici sihăstreni Paisie, Cleopa, Ioil, Ambrozie, Ciprian și alții, ascultându-le cuvintele și urmându-le virtuțile. Când au mai trecut anii, a dorit și ea să intre într-o obște de călugărițe, la Agapia-Veche sau altundeva. Sfințitul duhovnic Paisie Olaru a oprit-o. „Rămâi să faci ascultare aici, în mănăstirea noastră, și când V-a hotărî Cel de Sus te vei călugări.” Acest lucru s-a întâmplat târziu, după ce împlinise 60 de ani și învățase destul din războiul luptelor duhovnicești.
Maria Păvăleanu s-a așezat, aidoma femeilor mironosițe, la picioarele monahilor-apostoli, trebăluind ziua întreagă la bucătărie, curățenie și la grădină. Puține au fost zilele când a lipsit de la Sfânta Liturghie ori de la Utrenia săvârșită la miezul nopții. Învățase rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, știa pe dinafară psalmi și ziceri filocalice, deprinsese și ea, asemenea călugărilor isihaști, rostiri scurte și nu tocmai plăcute la prima vedere. Zicea răspicat celor mai tineri nevoințele monahilor de demult și le amintea că nu făgăduințele duc la mântuire, ci împlinirea lor.
Când părinții Cleopa și Paisie au plecat la Slatina, s-a dus și ea, de multe ori căutându-i pentru rugăciune și spovedanie. Au venit apoi încercările veacului al XX-lea. Arhim. Cleopa s-a ascuns în munți, părintele Ioil Gheorghiu s-a întors în casa părinților din Dumbrava Roșie, la fel și părintele Petroniu la Broșteni și Borca, părintele Varsanufie la Pipirig și așa mai departe. Sora Maria a încercat să-i ajute pe toți. Ținea legătura cu părintele Cleopa, retras în Munții Hangului, ducându-i cele necesare traiului, dar mai ales vești, scrisori și mărturii tainice de la părintele Paisie Olaru. Era un seif de confidențe. N-a spus nimănui nimic! A fost o păstrătoare a tainelor și făcătoare de bine în vremuri grele. În afară de părinții Paisie Olaru și Caliopie Apetrei, nici un monah n-a bănuit măcar implicarea sorei Maria Păvăleanu în încercările acelor ani.
L-a ajutat și pe părintele Ioil Gheorghiu, ducându-i din partea starețului de la Sihăstria alimente și bani în timpul refugiului (exilului) impus de autoritățile comuniste.
(arhim. Timotei AIOANEI)