Încep să apară tot mai multe lecturi critice serioase și așezate ale „Raportului Tismăneanu”. De ce atât de târziu? Simplu: nu s-au publicat opinii ce contestă, înainte de orice, obiectivitatea și legitimitatea demersului „Comisiei prezidențiale” pentru simplul motiv că (scrie criticul Dumitru Micu) „a critica Raportul însemna, implicit, a nega crimele comunismului și, pe cale de consecință, a cădea sub incidența dreptului penal.”
Se remarcă, astfel, tonul imperativ al unui document care înfierează fără a se osteni să demonstreze, încercând să lase impresia unui „dixit” suveran, obligatoriu de acceptat ca exprimând adevărul absolut. Orice urmă de îndoială ar fi semnul unei culpabilități condamnabile; cum spunea Lenin, ori cu noi, ori împotriva noastră, cale de mijloc nu există!
O astfel de viziune – ori, mai exact spus, o… altfel de viziune – își propune să acrediteze cartea „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău. De ce în Basarabia și nu în România? Fiindcă, explică autorii, nici o editură românească nu s-a încumetat s-o publice! Chiar și numai acest fapt vorbește de la sine despre nedemocratica încercare de impunere a unui document scris la comandă politică. 13 autori, majoritatea tineri, dar cu condei exersat, își auto-îngăduie gestul examinării critice, fără „ira et studio”, ajungând la concluzia pe care o rezumă, în revista „Cultura”, Dumitru Micu: „O scriere născută din fanatism n-are cum să fie o operă științifică. Fatalmente, ea substituie analizei obiective – pledoaria, demonstrației plauzibile – oratoria patetică. Ea nu judecă liniștit, ci se lansează în pledoarii, nu descrie imparțial realități, ci lansează acuzații, nu explică, ci stigmatizează.”
Totuși, în ansamblu, cartea de la Chișinău nu este nicidecum un rechizitoriu anti-Tismăneanu; dimpotrivă, sunt evidențiate părțile remarcabile, mai ales pasajele „tehnice, informative, bazate pe studii efectuate de experți, care sunt interesante și utile.” Păcatul capital al Raportului este erijarea în deținerea adevărului absolut și eșuarea într-un „discurs anticomunist standard și grosier”, care-l preschimbă într-un soi de „învățământ de partid à rebours, menit să-i convingă „pe anticomuniștii fervenți, dar numai pe ei.” Nimic nu se reproșează României antebelice, nimic din ceea ce „s-a realizat incontestabil” în socialism nu se recunoaște. Războiul, ocupația sovietică, abandonul de la Yalta, dominația Moscovei, mentalitățile noastre balcanice, n-au nici o relevanță și nu explică nimic: comunismul românesc a fost și a rămas unic responsabil, până și de infectarea copiilor cu HIV!
Scara responsabilităților este și ea evident contestabilă, câtă vreme se pune semnul egalității între prestația unui Lucrețiu Pătrășcanu și aceea a lui Nicolschi, între Niculescu-Mizil și Alexandru Drăghici. Unul dintre autori (Ciprian Șulea) conchide că „Demersul de condamnare a comunismului pare a fi un rezultat direct al anticomunismului intelectual și a solipsismului moral.”
Nu știu dacă susținătorii Raportului n-ar fi îndreptățiți să amendeze la rândul lor prestația celor 13 critici, întorcându-le suspiciunea că „nu judecă liniștit” și că pornesc de la ideea preconcepută a condamnării… condamnării. Cititorul obiectiv și nefanatizat poate, însă, discerne cu ușurință și valida (sau nu) pagină cu pagină aserțiunile severe puse în circulație de „Iluzia anticomunismului”. În ceea ce ne privește, înainte de orice alte considerații, ne luăm îngăduința să reproșăm „Raportului Tismăneanu” ca gest politic, deplina sa… inutilitate. Asta-i tot.
