Desigur, mai toți vedem triumful binelui fotbalistic în victoria spaniolilor, dar haideți să nu-i demonizăm pe olandezi. Gestul lui De Jong nu-i poate caracteriza pe toți portocaliii, așa cum ceea ce ne-a rămas din SUA ’94nu e legat în primul rând de Vlădoiu. Trimiterea la istorie, la asprimea burilor, se făcea de la sine, în timp ce din tribună încurajările curgeau în afrikaans. Oricum, cel mai inspirat titlu l-au lansat pe twitter (ar fi păcat să nu se regăsească și în ediția tipărită) cei de la Cațavencu: Don Quijote a învins morile de vânt! Mai bine de atât nu cred că se poate…
Povestea finalei a început fără personaje negative, dar, depănându-se, ceva ni-i apropia pe spanioli. Și parcă simțeam că, orice ar fi, nu puteau pierde. Observ că furia roja devenise flacăra violet la echipament, dar nu, nu era asta. Cred că atitudinea avântată a ibericilor înclina, puțin câte puțin, talerul. Acea dorință care îl făcea pe Iniesta să se strecoare pur și simplu pe sub un adversar, precum odinioară vagabondul Charlot printre picioarele polițistului, pentru ca apoi să fie blocat într-o poziție în care, la începuturile sale, îl tăvălea pe Bărcăuan într-un Barcelona-Șahtior. Sau acea credință în minuni care i-a făcut pe Xavi și Villa, doar pe ei doi, să născoceacă un schimb de pase nesfârșit care a dus mingea de la mijlocul terenului până către finalizare. Faptul că aceste două faze n-au fost selectate în nici un rezumat al finalei, se constituie într-un mister pentru mine.
Apoi au fost cei doi antrenori. De van Marwijk nu știam mai nimic, bonomul del Bosque îmi era simpatic din vremea Realului. Am așteptat răbdător, partidă după partidă, momentul debutului pentru un anume jucător olandez, Ryan Babel. N-a fost să fie, iar asta cred că este o mare nedreptate fotbalistică. Babel a arătat, nu o dată, că poate schimba fața unui meci atunci când este aruncat în luptă. Van Marwijk l-a păstrat pe van Persie ca pe un fetiș și a făcut obsesiv aceleași schimbări. Ultima dată, fricos, a introdus un fundaș de care nu auzise nimeni și pe care l-a lovit, perfidă, Jo’bulani în cap. În schimb, del Bosque n-a fost băgător de seamă. A avut puterea de a renunța la Torres, deși nu era ușor având în vedere statutul acestuia. Mai puțin băgată în seamă a fost o altă modificare, de data asta radicală, exilarea definitivă pe bancă a lui David Silva, un june care părea bătut în cuie în primul unsprezece, dar care cam bătuse pasul pe loc. În schimb, Del Bosque a avut curajul de a merge pe mâna unor puști catalani, Busquets și Pedro, care nici măcar nu strânseseră prea multe meciuri ca titulari la Barcelona. A fost înțelept în tot ce a făcut și asta a contat în final.
Despre Cupa Mondială, în ansamblul său, data viitoare.
